La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Toamna anului 1908. Octombrie sau noiembrie, nu se știe sigur. Ce se știe sigur este că un rus, mare colecționar de la Moscova, urcă pe dealul Montmartre, împreună cu prietenul lui, pictorul Henri Matisse. Acesta îl conduce undeva pe strada Ravignon să vadă tabloul unui spaniol venit la Paris, locul ideal pentru arta și pentru personalitatea lui. Vizitatorii vor să vadă „Domnișoarele din Avignon”, lucrare de care Pablo Picasso, căci despre el este vorba, se va despărți însă foarte târziu. Dar acum se desparte de un alt tablou, „Femeie cu evantai”, pe care rusul îl cumpără chiar atunci. Prima vizită, prima lucrare pe care o cumpără Serghei Șciukin de la Pablo Picasso.

O cumpără și o vreme nu prea are curaj să-i facă un loc în galeria sa moscovită în care se lăfăiau tablouri importante ale artei occidentale moderne, printre care, de exemplu, multe semnate de Gauguin. Trece o vreme și se încumetă, totuși, povestind: „Nu se armoniza cu celelalte și crea o disonanță în sânul colecției. Am înțeles că nu-l puteam prezenta alături de celelalte tablouri. În cele din urmă, l-am pus lângă ușa de intrare, într-un culoar întunecat în care nu erau alte tablouri. Treceam în fiecare zi prin acest culoar slab luminat ca să mă duc în sufragerie. Și, trecând prin fața tabloului, mi se întâmpla să-i arunc o privire involuntară. După ceva vreme, a devenit o obișnuință. Fără să-mi dau seama, în fiecare zi, neintenționat, îl priveam. Cam după o lună, am remarcat că, atunci când nu mă uitam la el, îmi lipsea ceva în timpul prânzului. Atunci am început să mă uit la el mai îndelung și mi s-a părut că e ca și cum mi-aș fi vârât cioburi de sticlă în gură. Apoi am început să mă uit la el și în alte momente, nu numai când mă duceam să-mi iau masa. Într-o zi m-am înspăimântat. În ciuda absenței subiectului, am simțit în tabloul acesta axa lui metalică, brutalitatea, forța lui… Eram speriat, pentru că toate celelalte tablouri din galeria mea mi s-au părut dintr-odată lipsite de ax, ca și cum ar fi fost făcute din apă, nu mai aveam nicio dorință să mă uit la ele. Îmi păreau neinteresante și lipsite de sens, mă plictiseau. Am cumpărat un al doilea tablou. Aveam deja sentimentul că nu pot să trăiesc fără el. Apoi încă unul… Mă poseda în întregime și cumpăram tablou după tablou…” Tablou după tablou, până în 1916, când Șciukin era proprietarul a nu mai puțin de 50 de lucrări semnate de Picasso.

Această incursiune de toamnă la Bateau-Lavoir, inima săracă a boemei din Montmartre, aduce în scenă două figuri importante ale artei moderne: una celebră și una, deși importantă, rămasă într-un con de umbră până târziu, când în sfârșit istoria a vrut ca, după ce, îi dă artistului ce e al artistului, să-i dea și colecționarului ce e al colecționarului. Am ales-o dintr-o carte ajunsă recent în librăriile din România, una dintre foarte puținele, ca să nu spun inexistentele, cărți despre colecții și colecționari. Cel mai probabil, dacă nu sunteți istoric de artă sau erudit în ale artei plastice, nu ați auzit de Serghei Șciukin, rusul care a urcat în toamna aceea să-l cunoască la el acasă pe Picasso, care îl aștepta ca pe o ocazie de a convinge că arta lui merită și admirație, și cât mai mulți bani.  Dar îl puteți descoperi acum, împreună cu extraordinara lui colecție, prima care a adus în Rusia pictura modernă, grație unui volum care își așteaptă cât mai mulți cititori, căci are ce să le ofere. „Colecționarul” de Natalia Semenova și André Delocque, tradusă de Silvia Colfescu și publicată la Editura Vremea.

Rusul acesta bogat, care și-a îngrozit câteva decenii concetățenii cu tablourile cumpărate mai ales din capitala Franței, unde mergea tot timpul, fiind în relații cu mulți dintre colecționarii importanți ai momentului, și cu sumele investite în ele, rusul acesta atât de îndrăgostit, la început, de impresionism, iar apoi de pictura prezentului, rusul acesta care și-a promis să privească mai ales spre arta viitorului se însufletește credibil și cuceritor într-o carte-colaj cum prea rar citim în română.

Constând, de fapt, într-o adaptare a trei studii ale Nataliei Semenova, istoric de artă, și beneficiind de contribuția lui André Delocque, nepotul colecționarului Serghei Ivanovici Șciukin, volumul ne pune în fața unui fel eficient, și prin farmecul lui, de a scrie istoria. De la prima la ultima pagină, devenim însoțitori într-o călătorie în timp. Ea începe într-un palat moscovit și pare că se permină într-un apartament din care se vede Sena. Doar pare însă, pentru că nu se termină cu adevărat. O călătorie lungă, istovitoare, dar irezistibilă, în care însoțitorul care citește acum cartea are suficiente spații goale pe care, ca să deslușească personajele și întâmplările până la capăt, ar trebui să și le completeze singur. Deși foarte consistentă, formula de documentar aleasă de autori are această generozitate: ei ne povestesc enorm, ne reconstituie enorm, însuflețind un material cât se poate de bogat, însă ne lasă și pe noi, cititorii, să ne imaginăm și să ne punem întrebările noastre. De fapt, câți știm cum au ajuns în muzeele Rusiei, după revoluția din 1917, peste 200 de tablouri de Monet, Van Gogh, Gauguin, Cézanne, Matisse, Picasso?

Ei, drumul e lung și, într-adevăr, dacă urmărești încrâncenat doar destinația, poți să-i ratezi frumusețea. Personajul principal al acestei reconstituiri este, desigur, un copil al timpului său și evoluează pe fundalul unei Rusii patriarhale, în care fiecare lucru își are locul lui fix, precum și pe fundalul unei Europe dornice de progres. Autorii îi insuflă viață și ni-l arată prins exact între tradiție și modernitate, între academism și spiritul nou care bântuie lumea la sfârșit de secol și început de lume care nu mai are răbdare și vrea altceva. Așa cum altceva vor toți artiștii spre lucrările cărora rusul, pe vremuri doar un băiat bâlbâit și pricăjit, dar ambițios și cu poftă de viață, dintr-o familie foarte înstărită, dar și urmărită de întâmplări inexplicabile, își îndreaptă atenția, timpul, energia, pasiunea. Fascinat de Gauguin, de pildă, îi dedică un spațiu generos din palatul său, așa cum lui Matisse îi face salonul roz, la ceva vreme după ce achiziționase unsprezece tablouri de Monet, câteva picturi ale lui Degas și trei de Renoir. Pentru Van Gogh, aflăm din carte, are un interes „relativ”. Culorile și formele lui, care nu seamănă cu altele, vor ajunge târziu în colecția sa moscovită.

Viața acestei colecții în care se întâlnesc atâția creatori care au tânjit și au reușit să fie altfel a fost, a arătat-o posteritatea, un impuls pentru viața artistică din Moscova, unde, povestea Henri Matisse, ajuns în vizită la prietenul său, la început de secol, se petrece din seară până în zori. Academisul, principala boală care măcina arta contemporană de acasă, își vede astfel oglinda pusă în față. Curiozitate, deschidere, intuiție – banal, s-ar putea spune, dar indispensabil când vine vorba despre calitățile unui colecționar fără studii de artă, dar cu o educație deloc neglijabilă.

Scriind în postfață despre rolul acestui rus pe scena artei moderniste din secolul XX, un secol care nu-l va cruța deloc, pictorul Vladimir Iankilevski sintetizează: „Serghei Șciukin poseda o rară intuiție pentru tot ce ținea de arta «vie». E puțin probabil să fi fost în măsură să găsească vorbele precise cu care să descrie emoția simțită atunci când vizita atelierele lui Picasso sau Matisse. Dar avea încredere în șocul emoțional pe care îl simțea privind un tablou. Dacă această impresie nu se altera, dacă rămânea gravată în el, atunci cumpăra, cumpăra și cumpăra iar. Avea cu siguranță intuiția a ceea ce aștepta de la o nouă operă publicul și declicul se producea atunci când se găsea în prezența unui tablou care răspundea sentimentului său. Această uimitoare și rară calitate, aliată cu mijloacele financiare cvasi-nelimitate a făcut din colecția sa inima vieții artistice moscovite. Impactul pe care ea l-a avut asupra formării avangardei ruse și a noii generații de pictori care va vedea lumina zilei mai târziu, la mijlocul secolului XX, este imens și încă își așteaptă istoriograful”.

P. Picasso, „Femeie cu evantai”, 1908

Adăugați „eleganța sufletească” invocată de Alexandr Benois în articolul publicat la 10 ianuarie 1936 în cotidianul rusesc „Ultimele știri” de la Paris, anunțând moartea colecționarului, și portretul va prinde contur. „Extraordinarul Serghiei Șciukin, fidel caracterului său, a înțeles ironia destinului neașteptat al comorilor sale: cu toate acestea, nu a manifestat niciodată nici cea mai mică acreală la adresa moștenitorilor săi sovietici”, scria gazetarul în ultimul paragraf, adăugând: „Singura lui neliniște era ca bolșevicii, la fel cum făcuseră cu Ermitajul, să nu cumva să-i vândă colecția la mezat. Serghei Șciukin a fost înainte de toate un patriot și un mecena.”

De unde a plecat și unde a ajuns celebra colecție în care se aflau atâtea capodopere, printre care „Dejun pe iarbă” de Claude Monet, cititorul va descoperi singur parcurcând cele peste două sute pagini ale acest cărți în care destinele înfățișate le fac oamenii, dar nu numai. Mărturii numeroase se înlănțuie într-o narațiune plăcută, generoasă cu detaliile, monografie bogată în informații biografice. Și încă ceva: în cartea aceasta la care au contribuit atâția și atâția specialiști, pasionați și membri ai familiei nu bântuie niciun spirit vindicativ. Spunând mai multe povești într-o singură carte și, ori de câte ori ne arată oameni, privind și obiectele care îi înconjoară, „Colecționarul” este, în primul rând, o încercare de a înțelege și poate sta printre acele cărți minore de azi care pot provoca o schimbare, fie ea tot minoră sau de o clipă, în felul în care privim obiectele.