Irlandez de origine nobilă, poet, dramaturg, romancier, autor de povești pentru copii, reprezentant al dandismului și al estetismului „artă pentru artă”, iubitor de paradoxuri și cunoscător al absurdităților vieții. Acesta a fost Oscar Wilde, un bărbat teribil și un răzvrătit cu eleganță, condamnat să trăiască într-o societate care nu iartă atunci când îi sunt arătate defectele și care pedepsește slăbiciunile altora. Câteva note despre acest rebel care a ridiculizat cu ușurință prejudecățile și ipocriziile high-life-ului londonez pe care, de altfel, l-a frecventat o bună perioadă.

Oscar Wilde a venit pe lume într-o zi de luni, 16 octombrie 1854, într-o familie protestantă din cețoasa cetate a Dublinului. Și pentru că era băiat, iar mama lui tânjea după o fată și simțea ca pe un eșec faptul că a născut un băiețel, Lady Jane Wilde, pentru a compensa acest neajuns, pur și simplu se prefăcea că micuțul Oscar este o fetiță, ascunzându-l în rochițele cu volane tipice perioadei victoriene…

Încă de mic, Wilde a fost un copil teribil și un răzvrătit cu eleganță, așa cum se cade fiului unei poete excentrice irlandeze și al soțului acesteia, William, chirurg de meserie (atât de talentat, încât un tip de incizie chirurgicală care se mai practică și astăzi îi poartă numele). Băiatul a trăit plăcerea extravaganței în propria familie, în care mama și tatăl erau mari petrecăreți și aveau o plăcere imensă pentru nobilul obicei de a achiziționa cărți vechi. Cu toate astea, la masa tatălui și în salonul mamei el a căpătat cea mai bună educație timpurie. La zece ani a început școala la Port Royal School, unde era considerat unul dintre cei mai buni elevi. Se spunea despre el că „trecea printr-o carte mai repede ca orice copil din lume”, dar era și ceva la care nu se pricepea deloc: matematică. A urmat studiile la Trinity College, obținând o medalie de aur pentru rezultatele foarte bune. Nu iubea deloc viața la țară, i se părea că monotonia de-acolo poate fi fatală producției artistice, așa că a preferat să plece la Universitatea Oxford. Cariera lui ca student a fost de mare succes, obținându-și diploma și licența în arte cu cele mai bune calificative.

La doar douăzeci de ani, absolventul Universității Oxford, înalt, îmbrăcat cu un costum din catifea cu pantaloni trei-sferturi, Oscar Wilde era deja faimos în Anglia. Chiar și prințul Wales a cerut să-i fie prezentat, afirmând: „Dacă nu-l cunoști pe domnul Wilde e ca și cum nu ai fi cunoscut în societate”. Practicând un stil de viață bizar – de la păr lung, aranjat și parfumat, la ritualice lecturi inspirate de John Ruskin, între rafturile bibliotecii personale ornate cu pene de păun, crini (florile lui preferate) și porțelanuri – Wilde își construise deja un portret extravagant în fața londonezilor. Se plimba zilnic cu cabrioleta, iar prima destinație era întotdeauna o florărie de unde își cumpăra o floare exotică pentru butonieră. Era prietenos cu birjarii, iar în zilele lui de belșug cheltuia multe sute de lire cu ei. La expoziții, concerte sau spectacole de teatru îi plăcea să se prezinte în costumații flamboiante, iar la seratele și cinele elegante era mereu în centrul atenției.

În 1884 a făcut cunoștință cu Constance Lloyd, fiica consilierului reginei. Wilde n-a stat prea mult pe gânduri și a cerut-o de soție, iar ea a acceptat din toată inima. Despre Oscar Wilde nu se poate spune că a fost un logodnic ca oricare altul. În săptămânile de dinaintea nunții s-a agitat pentru fiecare detaliu al rochiei de mireasă. Constance era o femeie bogată, iar zestrea i-a permis lui Wilde să renunțe la îndatoririle de profesor și să se dedice total scrisului. Aceștia au avut doi copii pentru care Wilde a scris o carte intitulată „Principele fericit”.

Atitudinea lui Oscar Wilde faţă de artă, societate şi viaţă în general era una revoluţionară în Era Victoriană care încă era marcată de importanţa ierarhiei sociale, a imaginii personale şi a valorilor morale. Astfel că, în 1899, când a avut loc publicarea unicului său roman „Portretul lui Dorian Gray” s-a iscat un scandal imens. Acest manifest al „artei pentru artă”, devenit o operă clasică a zilelor noastre, ecranizată de nenumărate ori, i-a adus lui Wilde în acea vreme nenumărate critici și acuzații. Fundalul social al epocii se găsea perfect conturat în roman – minciuni, ipocrizie, măști, falsitate – la fel cum o să-l găsim și în toate piesele sale de teatru. Se pare că i-a fost de folos faptul că frecventa atât de des highlife-ul vieții londoneze, pentru că i-a îngăduit o cercetare pe viu.

Într-un manuscris al autorului s-au găsit aceste însemnări: „Moarte, bani şi căsătorie; natura stilului; ideologie şi economie; frumuseţe şi adevăr; psihologia filantropiei; declinul aristocraţiei; morala secolului al XIX-lea; metodele de clasă”. Aceste adnotări dovedesc că sub aparenta suprafață, adesea înflorată cu remarci pline de umor, Wilde a vrut să pună în lumină această judecată limpede asupra societății în care a intrat și care, la scurt timp, l-a și alungat din ea… Pentru slăbiciunea pe care și-a arătat-o acesteia (în fapt, pentru homosexualitate), considerată un păcat monstruos în acea vreme, Wilde va plăti cu doi ani de muncă silnică în închisoarea Reading. Stând în ploaie, în timp ce aștepta să fie dus la pușcărie, Wilde cu umorul bine-cunoscut, a glumit spunând: „Dacă așa își tratează Regina Victoria pușcăriașii, nu merită să aibă niciunul.”

Părăsit de familie, de prieteni, inclusiv de cel care fusese cauza condamnării sale, Wilde a început să scrie ultima sa operă în proză – „De Profundis”, în care își descrie experiența din închisoare sub forma unei scrisori plină de patimă și de regrete către lordul Alfred Douglas. În această scrisoare găsim una dintre cele mai intense și frumoase iubiri din istorie, deși încheiată cu un sfârșit dureros.

Experiența pușcăriei l-a afectat grav pe Wilde, atât emoțional cât și fizic. Sărac lipit, ignorat şi ocolit de cei care odinioară îl adoraseră, a emigrat în Franța și-a luat numele de Sebastian Melmoth, trăind la mila prietenilor. În urma unei intervenții chirurgicale (medicul folosind faimoasa „incizie Wilde”), ceva nu a mers cum trebuie și Wilde s-a ales cu un caz fatal de meningită cerebrală. După ce a mai făcut o glumiță despre hidosul tapet din camera de hotel în care stătea – „Unul dintre noi trebuie să dispară!”, a murit la Paris, pe 30 noiembrie 1900, în ultima zi de toamnă…

Pe mormântul lui din Père Lachaise putem citi versurile din „Balada închisorii din Reading”:

„Străine lacrimi pentru el

În urmă-au să se strângă,

Căci jalnicii fiind proscrişi,

Proscrişii ştiu să plângă.”