Între Franța, pe care a iubit-o, deși nu fără rezerve, și România, o țară în care s-a simțit constrâns să-și petreacă un număr de ani, un ținut aflat sub zodia întunecată a barbariei și a totalitarismului, destinul lui Eugène Ionescu a stat sub semnul istoriei inevitabile, absurdă ca piesele care aveau să-l facă celebru după anii ’50. Rememorat în ultimii zeci de ani, în care s-au publicat numeroase studii despre opera lui și biografia lui, acest traseu, din care câteva secvențe au rămas până recent necunoscute sau disputate, fascinează încă în posteritatea atât de generoasă cu scrierile sale. O scurtă revizitare a destinului său trebuie să cuprindă certitudinile unui parcurs pentru care stau mărturie mai ales cărțile sale și mărturisirile celor care l-au cunoscut și i-au studiat, dintr-un punct de vedere sau altul, opera.

Paradisul de la Chapelle-Anthenaise

Pentru copilul născut la Slatina, fiu al unui tată român cu care va avea o relație extrem de tensionată, și al unei mame cu cetățenie franceză, copilăria a început în Franța și paradisul pierdut a rămas acolo. Peste ani, scriitorul avea să mărturisească, așa cum e consemnat în volumul de dialoguri realizate cu Claude Bonnefoy „Între viață și vis”: „Locuiam într-o casă foarte frumoasă, foarte veche. Nu era un castel, ci o veche fermă căreia i se spunea Moara. În realitate, era o fostă moară, dezafectată cu o sută de ani în urmă… Casa aste se afla într-un loc extraordinar, la încrucișarea a trei sau patru drumuri, un loc înconjurat de coline, de măguri, de crânguri. Era un cuib, un adăpost. Acolo, în acea casă mai degrabă întunecoasă, ca toate casele de la țară de pe-atunci, aveam un sentiment de confort extraordinar… Toate erau prilejuri de a construi simboluri. Întrucât locuiam în fundul unei văioage, ca să mergem la oraș trebuia să suim un povârniș, numit «Potaia». Cățărându-te până sus, vedeai în zare, înaltă, clopotnița bisericii. (…) Abia acum încerc să-mi explic de ce mă simțeam așa de fericit. Trăiam atunci paradisul. Existau culorile, culori tonifiante, de o prospețime și o intensitate pe care nu le vor mai avea niciodată, culorile pe care le iubesc cel mai mult, mai cu seamă un albastru neprihănit, pur.”

Întoarcerea în România, un iad

În anul 1922, după ce în urmă cu câțiva ani tatăl îi părăsise la Paris, înrolându-se în armată, viitorul scriitor este nevoit să se întoarcă în țara tatălui, împreună cu mama și sora sa, și să trăiască o experiență despre care va povesti întotdeauna în tonuri sumbre. Anii traumatizanți petrecuți la București, unde trebuie să învețe o limbă pe care nu o cunoscuse niciodată cu adevărat, să se confrunte cu un stil de viață pe care nu îl înțelege și nu-l agreează și să se supună unor reguli de viață privată și de viață școlară pentru care nu era croit, îl conving că „viața e în altă parte”. Alungat din locul în care se simte acasă, liceanul inadaptat care iubește literatura franceză va mai avea de așteptat o vreme întoarcerea la Paris. Peste ani, scriitorul care contrariase deja și oamenii de teatru, și oamenii de litere va privi această experiență într-o altă lumină și o descrie astfel într-un text confesiv din „Le Figaro littéraire”: „Deși voia să mă distrugă, a doua soție a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, mi-a făcut un bine, pentru că așa a trebuit să mă descurc. Și profesorii de la Liceul Sfântul Sava, care m-au dat afară, mi-au făcut un bine, pentru că așa m-am hotărât să dau examenul de bacalaureat într-un liceu de provincie, cu ajutorul surorii soției mele, Angela, care avea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alții, eu, cel fără adăpost, am acum unul dintre cele mai frumoase apartamente din Montparnasse.”

Tatăl, „un oportunist conștient”, alt iad

Eugen, românul ortodox care i-a fost tată, a jucat un rol deloc fericit în biografia scriitorului. Figura lui apare în scrierile memorialistice de mai târziu, ecouri ale personalității lui simțindu-se însă și în unele personaje din piesele lui Eugène Ionesco. Respingere și intransigență – asta primește tatăl plecat de la fiul care va privi întotdeauna dezaprobator și distant. Ultima întâlnire dintre tată și fiu a avut loc în 1937, după cum povestește fiul în volumul „Prezent trecut, trecut prezent”, întâlnire după care cei doi nu-și vor mai vorbi niciodată: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“.

Ideologiile, iad ce se naște din om

„N-am avut niciodată încredere în adevărurile colective”, scria Eugène Ionescu în volumul „Între viață și vis”, adăugând: „Cred că o idee este adevărată atunci când încă nu s-a afirmat, în momentul în care s-a afirmat ea devine excesivă”. La antipodul ideologiilor excesive, nazism, fascism, comunism, scriitorul va trece prin oscilații în relațiile sale cu intelectuali români precum Mircea Eliade și Emil Cioran și va lăsa adesea loc pentru această preocupare în piesele sale. Ravagiile excesului sunt omniprezente atât în dramaturgia, cât și în eseistica și memorialistica sa. Ideologiile fac victime, sfârșind în tiranie sau fundamentalism, convingere pe care și prezentul, și posteritatea i-o vor confirma adesea. Tocmai anticomunismul l-a făcut ținta unui consistent val de antipatie în mult iubita Franța, căreia i-a văzut însă foarte bine hibele. Un episod relevant îl rememorează el însuși în „Căutarea intermitentă”: „victimă, ei da, sunt victima unei dezinformări deliberate. Sunt atâția inși care mă detestă. Motivele, îmi spune la telefon criticul P.M., sunt politice. Pentru că am scris, destul de multă vreme, în Figaro (și în alte părți, dar mai ales în Figaro), articole anticomuniste. Am adunat multe dintre ele în cartea mea Antidoturi și în Sub semnul întrebării (în aceste două cărți sunt, de asemenea, eseuri „reacționare”, publicate mai întâi în N.R.F., precum „De ce scriu”). Milan Kundera a scris un text, apărându-mă cu căldură și prietenie: zicea că, de când e în Franța, de câțiva ani, n-a auzit la adresa mea decât calomnii. Citez aceste mărturii ca să nu cred (sau să nu se creadă) că sunt un maniac al persecuției. Un tânăr intelectual, tânăr încă pentru o bucățică de vreme, un oarecare Lardeau, fost stalinist, apoi maoist, astăzi anticomunist, antimaoist, îmi zicea că n-aveam dreptul să fie «anticomunist» înaintea dezvăluirilor lui Soljenițîn și că, dacă am fost, la mijloc nu puteau fi decât motive perverse. Dar mai existaseră martori, pe care-i citez la întâmplare, Suvarin, Gide, Grevcenco (asasinat în SUA de staliniști), Koestler (calomniat, insultat, tratat de canalie și de trădător de către Sartre și alții), Panait Istrati și atâția alții, atâția alții, mii de martori anonimi la care n-au vrut să-și plece urechea… N-aveai dreptul să fii anticomunist câtă vreme „tinerii” filozofi erau comuniști, trebuia să fii stalinist, maoist, împreună cu ei, și acum, după ei, să zici că te-ai înșelat: lumina nu putea veni decât prin ei. Îmi poartă, deci, pică, fiindcă am văzut, știut, fiindcă am vrut să știu, înaintea lor. E interzis să-i premergi. Am fost stângist și anarhist până la treizeci și cinci de ani, până în momentul în care am știut, mi s-a spus, sau am aflat, sau am crezut… Dar ei au vanitatea de a vrea să fie primii, cei mai lucizi.”

Munca în fabrică, și ea un iad

În anul 1942, viitorul dramaturg al absurdului devine atașat cultural al guvernului României pe lângă regimul de la Vichy și părăsește pentru totdeauna țara în care se născuse. Se ocupă o vreme de traducerea unor autori români ai momentului și de prezența lor în publicații din Franța.

Peste doi ani, după eliberarea Parisului, deși rămâne fără post, refuză să se întoarcă în România și alege să-și continue viața în capitala Franței. Și această alegere îl costă scump, căci trebuie să-și câștige existența ca muncitor într-o fabrică de vopseluri. Scriitorul care va da lovitura în scurtă vreme cu piesa „Cântăreața cheală” și va publica peste treizeci de piese, dintre care cele mai cunoscute și cele mai jucate vor rămâne „Lecția”, „Regele moare”, „Scaunele”, „Jacques sau Supunerea”, „Victimele datoriei” își găsește în vremea aceasta, se pare, drumul propriu într-o istorie personală agitată și într-o cultură sfâșiată de ideologii, epuizată, care a cunoscut totul și caută… altceva.

Condamnarea din România, iadul dinainte de despărțirea definitivă. În vreme ce în Parisul eliberat muncește ziua la fabrică și scrie noaptea acasă, din România vin vești sumbre. În 1946, este condamnat la închisoare pentru afirmațiile făcute într-un text din „Viața românească”, în care critica atitudini naționaliste, antisemite și xenofobe afirmate în epoca interbelică. Acuzat de ofensă adusă Armatei române pentru calomnie la adresa Armatei și poporului, trezindu-se într-un conflict de proporții dintre Armată și ziarul „Dreptatea”, este condamnat de Curtea Marțială la „5 ani închisoare corecțională pentru ofensa armatei, 6 ani de închisoare corecțională pentru ofensa națiunii, 5 ani interdicție corecțională”…

Acestea sunt câteva secvențe dintr-un destin spectaculos, dominat de frământare și angoasă, concretizat într-o operă aflată acum în canonul occidental, o operă obsedantă pentru mulți oameni de teatru, care este departe de a-și fi epuizat resursele. În ea se ascund, în stratul de adâncime vise și coșmaruri, unele povestite, altele pentru totdeauna ascunse ochiului public. Sub semnul iluziei și al deriziunii, al fricii de neant, între paradisul copilăriei și iadurile vârstelor care urmează, clipele de viață reamintite aici sunt unite de timpuri de profundă căutare și interogare de sine. Iar o trecere în revistă, așa cum cere secolul vitezei, se poate încheia foarte bine tot cu cuvintele așternute pe hârtie de dramaturg în 1986, cum citim în „Căutarea intermitentă”. Ele însele sunt un mic portret al dramaturgului absurdului la bătrânețe: „Cred, deci, într-un anumit fel, în adevărul etern, în adevărul divin, în lupta lui Dumnezeu împotriva Satanei. Mă face oare răul să cred în bine? Cred că istoria omenească poate fi divizată, că, fără îndoială, toate astea nu sunt în van. Și dacă Dumnezeu, cum s-a și spus, ar fi un om? Și dacă bătrânețea n-ar fi decât o maladie care nu mi-ar atinge esența? Dacă maladia n-ar fi decât un rău care trece, care va trece… poate nu aici. Și dacă realitatea ar fi într-adevăr reală, adică Sacră? Dacă creația, isprăvile și durerile oamenilor ar putea fi sacralizate?… dacă am intra cu toții în eternitate, în eternitatea vie? O, dacă toate astea n-ar fi în van, dacă n-ar fi în van? Dacă n-ar fi în van?”