Arta autentică începe dincolo de convenții și dincolo de granițe. Dincolo de teze, ipoteze și antiteze, ea se întrezărește uneori limpede, alteori vag, ca printr-una dintre multele ferestre de la care privești, în decursul unei vieții, lumea din jur. „Încălcând toate granițele”, cum spune și titlul volumului de memorii al Marinei Abramović, figură unică a artei contemporane, poți merge spre o cale a ta.

De la nenumărate ferestre a privit lumea și Mikhail Baryshnikov, creator indefinibil. În primul rând, pentru că se situează între granițe prin creațiile sale, în al doilea rând, pentru că fuge el însuși de definiții și principii care încorsetează. Arta lui nu se teme de etichete pentru că nu este compatibilă cu ele. Arta lui, cum comenta cândva în „The New Yorker” un critic american privindu-l dansând, sare dintr-un secol în altul – mai întâi, prin calitățile lui de dansator, a sărit din secolul al XIX-lea în secolul XX, iar după aceea, din secolul XX în secolul XXI, pe care îl trăiește cu ochii larg deschiși, curios față de arta prezentului și dornic să sprijine noi talente.

„Dacă ești dansator profesionist, de exemplu, trebuie să găsești mereu o cale de a-ți păstra echilibrul în viață, căci uneori înfrângerile sunt mult mai puternice decât victoriile și, într-un fel, mult mai valoroase pentru dezvoltarea ta”, spunea Mikhail Baryshnikov în 2017, când a participat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. „Trebuie să înveți să te lupți cu anxietatea, pentru că arta e o boală. Milioane de oameni fac artă în lumea întreagă și foarte puțini au norocul de a fi în centru tot timpul, ca Maya Plisețkaia sau Placido Domingo. Dintre câteva milioane, doar câțiva sunt norocoși. Dacă adormi în fiecare seară visând la cum o să faci artă, mergi pe drumul ăsta! Dacă nu, nu merge!”

Cu ochii larg deschiși

Balet, dans contemporan, poezie, teatru, film, fotografie – ele toate fac parte din existența și din opera acestui creator care se consideră, „prin mentalitate”, american. Numărându-se printre cei mai importanți dansatori din secolul XX, artist care a dominat baletul clasic în anii ’70-’80, după care a dorit o schimbare majoră, Mikhail Baryshnikov recunoaște, modest, că e un norocos. Băiatul născut și crescut într-o casă dintr-o țară în care nimeni nu e liber a ajuns omul liber atent la prezent, nu la viitor și nicidecum la trecut. Nu se uită la înregistrări ale spectacolelor în care a fermecat publicul, plutind în aer într-un fel care le amintea cunoscătorilor de saltul lui Vaslav Nijinski și atingând un nivel al expresiei pe care l-a mai atins doar Rudolf Nureev, balerinul cu care are destule în comun, dar de care îl și desparte mult. Zeci de fotografii cu el însuși din colecția personală le-a donat pentru New York Library. Cu George Balanchine, cu Lauren Bacall, cu Frank Sinatra, cu Liz Taylor etc. – clipele sunt imortalizate acolo, dar sunt istorie, iar locul istoriei e în arhive.

Și Mikhail Baryshnikov se ține departe de arhive și aproape de prezent. Dansează, face coregrafie, fotografiază, primește tot timpul scenarii de film, care nu-l mai interesează, și de spectacole de teatru și conduce un centru artistic pe care l-a înființat singur, din fonduri proprii: Baryshnikov Arts Center din New York. La 72 de ani, lucrează de dimineața până seara, are aceeași greutate ca la 18 ani, străbate lumea ca să urmărească arta momentului și are curaj, cum a avut întotdeauna, să se arunce în experimente artistice. Și-a asumat eșecurile, iar reușitele nu-l entuziasmează atât cât să încerce să le explice altora ori să-și arate calitățile. Cumva, băiatul modest din țara aceea austeră a rămas acolo și urmărește ce se întâmplă în jur cu aceeași curiozitate.

„Ca un cutremur”

Băiatul născut după divizarea Rusiei, în 1948, la Riga, în Letonia și-a dorit devreme să afle cum e pe scenă. Acum, când timpul are cu totul altă valoare, își amintește astfel: „Mama era o femeie simplă și foarte modestă, însă o ființă extraordinară, fascinată de cultură în general. În Rusia postbelică, unde apele erau încă tulburi, acest om minunat era deschis față de orice tip de artă. O interesa să vadă o sută de oameni cântând pe plajă sau orice spectacol de teatru, chiar dacă era în limba letonă, și mă lua și pe mine cu ea, pentru că nu putea să mă lase singur acasă. Iar eu o rugam să-mi explice ce se întâmplă pe scenă, vorbeam prea tare în sala de teatru, rușii se uitau la mine și eu nu înțelegeam de ce! Mă ducea la operă, la concerte ale Filarmonicii și într-o zi am ajuns la balet. Nu era un simplu spectacol, era un spectacol în care dansau copii alături de adulți, pe scenă, în decor… A fost ca un cutremur pentru mine. A fost o experiență extraordinară să văd cum toate artele se combină într-o clipă. Și i-am zis mamei că vreau să fiu și eu ca ei. Iar la grădiniță dansam. Făceam dansuri populare și îmi plăcea la nebunie. Am aflat apoi că există școli speciale la care trebuie să mergi ca să ajungi profesionist. Fără să știe mama și tata, m-am dus la o audiție. Apoi m-am întors acasă și i-am anunțat că eu o să merg la o școală de balet și coregrafie. Acesta a fost începutul carierei mele de dansator”.

Ușor, la nouă ani, a ajuns la Școala Vaganova, unde se pregăteau viitorii balerini ai Baletului Kirov din Leningrad, astăzi Sankt Petersburg. Acolo, a ajuns sub aripa protectoare a profesorului Aleksandr Pușkin, care îl pregătise și pe Rudolf Nureev. Încă un pas, și la nici 20 de ani Baryshnikov devine prim balerin al Baletului Kirov. Forța, charisma și grația fac din calitățile lui tehnice atuuri artistice care-l vor însoți mereu. „Energie, muncă multă și grea și dorința de a absorbi cât mai mult de la cei din jur”, va spune peste ani, fără a intra în detalii.

Fuga spre libertate

În 1974, când s-a întâmplat ruptura hotărâtoare, cel mai tânăr balerin recompensat cu Premiul de Merit al URSS, partener al Irinei Kolpalova, pe-atunci cea mai mare balerină în viață, fermecase și publicul cel mai conservator, și spectatorii mai dornici de nou cu prestațiile din multele sale roluri din repertoriul clasic, pe care le învăța foarte repede și le ducea la un alt nivel. Dar, invitat într-un turneu în Canada de coregraful francez Roland Petit, Mikhail Baryshnikov n-a mai fost băiatul cuminte. Dornic de o libertate necunoscută, a cerut azil politic în Canada. Povestit de protagonist, momentul, care trimite inevitabil la scena fugii lui Rudolf Nureev în Franța, pare desprins dintr-un film: „Prietenii îmi aranjaseră tot în secret. Eu alergam, mașina salvatoare mă aștepta aproape în momentul în care trebuia să urcăm în autobuz. KGB era cu ochii pe noi. De fapt, a fost amuzant. Admiratorii mă așteaptă la intrarea în culise, eu ies și o iau la fugă, iar ei o iau la fugă după mine ca să le dau autograf. Ei râdeau, eu fugeam ca să-mi salvez viața”.

Guvernul canadian i-a acordat azil politic și iată-l pe artistul ajuns în lumea liberă, unde nimic nu seamănă cu ordinea de acasă și unde poate spera că, într-o zi, va putea încerca și altceva. Ziua aceea sosește repede și aduce tot o… deplasare – în America, unde dansează întâi la American Ballet Theatre, iar din 1978, la New York City Ballet.  Împreună cu Gelsey Kirkland, alcătuitește un cuplu artistic rămas în istoria baletului și joacă peste cincisprezece roluri în nici doi ani.

Intră în scenă Brodsky

Tărâm al făgăduinței, America e și tărâm al emigranților care vor o altă viață. Dar „viața e în altă parte”, cum strigaseră sorbonarzii revoltați cu nici un deceniu în urmă.  În această „altă parte” poți ajunge cu niște „vehicule” la care nu are acces oricine, deși așa ar trebui și așa ar fi bine. Unul dintre „vehicule” se cheamă „poezie”, te poate duce pe drumuri nebănuite e foarte iubit. Dar tot nu cât ar merita. Ei bine, în 1974, când intră Baryshnikov în SUA, intră și Brodsky în scenă. Și nu mai iese.

În seara în care fac cunoștință, la o recepție organizată de Rostropovich, un poet îl duce pe jos pe balerin în Greenwich Village, unde stau la cafea și povestesc. Poetul e Joseph Brodsky, un rus emigrat în Statele Unite în 1972, care în 1987 va câștiga Premiul Nobel pentru Literatură. „A fost universitatea mea”, spune Mikhail Baryshnikov despre prietenul lui, căruia considera că îi datorează o formă de educație înaltă pe care profesia de balerin nu i-ar fi oferit-o. Brodsky e cel care, odată ajuns la New York, îl va introduce în cercurile artistice importante ale momentului.

De ce nu se cunoscuseră înainte, deși Baryshnikov iubea poezia lui Brodsky? „Dacă aș fi avut o relație de prietenie cu el, asta m-ar fi pus pe o listă neagră a KGB-ului. Și n-aș mai fi reușit niciodată să ies din Rusia”, avea să povestească el mai târziu. Peste ani, în 2015, balerinul timid va fi protagonistul unui apreciat one-man show, intitulat „Brodsky/Baryshnikov”, regizat de Alvis Hermanis, în cinstea și în amintirea unui poet unic și, mai ales, a unei întâlniri.

Mai multe vieți

Performance de poezie mai făcuse fostul balerin în zecile de ani care au trecut de la momentul la care hotărâse să lase în urmă baletul clasic și să treacă la dansul modern. Lucrând cu artiști ca George Balanchine, Frederick Ashton, Paul Taylor, Twyla Tharp și Mark Morris, Mikhail Baryshnikov se simte liber să exploreze noi teritorii, să lase în urmă granițe. Vremurile sunt prielnice artei de aproape toate felurile și toate drumurile duc la New York. Acolo va înființa, împreună cu Mark Morris, White Oak Dance Project și va fi director artistic în perioada 1990-2002.

Deocamdată, în nebunii ani ’70, când are succes cu trupele de balet american cu care dansează și e director artistic la American Ballet Theatre, mai încalcă o graniță: în 1977, joacă în filmul The Turning Point și e nominalizat la Premiul Oscar și la Globul de Aur. Pe scurt, Mikhail Baryshnikov e în vogă și cucerește teritorii după teritorii – are publicul la picioare. E cel mai cunoscut dansator din lume, și totuși dansul nu e totul pentru el. Artele sunt acolo ca să experimenteze și ca să se bucure, căci bucuria e suficient de generoasă, încât să nu prea-l părăsească pe acest artist care își croiește un drum desprins dintr-o ireală poveste de succes, acest artist înzestrat cu o asemenea forță de creație.

Din nou, și curajul e cel care-l împinge să accepte o provocare: Mikhail Baryshnikov joacă pe scenă în spectacolul „Metamorphosis” din 1989 și e nominalizat direct la… Premiul Tony.  Cu câțiva ani înainte, interpretarea sa și cele 11 piruete din filmul „Nopți albe” îi mai aduseseră ceva celebritate și încă un strop de simpatie din partea publicului larg.

Experiența cu filmul, care în ultimii zece ani nu l-a mai interesat deloc, i-a fost de folos, dar nu s-a oprit de aici. Dimpotrivă, descoperindu-i limitele pe propria piele, a vrut, și de data asta, să treacă dincolo de ele.

Nici filmul, nici teatrul nu au ieșit din viața lui

Asemenea dansului și asemenea unei alte arte de care e îndrăgostit și, se pare, dependent: fotografia. Primul aparat de fotografiat pe care l-a avut în a doua lui țară e acum istorie, ca și unele dintre instantaneele sale alb-negru de pe scene, din săli de spectacol, de la repetiții, care au fost cumpărate de muzee. Dar cel mai mult, mărturisea artistul, îi place să-și vadă fotografiile în casele oamenilor, căci e cu totul altceva. În 2014, când se lupta pe mai mult fronturi, „Dancing Away”, expoziția sa de fotografie de balet de la Londra, a stârnit interesul iubitorilor de artă, iar din el însuși a scos la iveală resurse inepuizabile de a trece dincolo de limite, în eclectismul și fragmentarul în care ființa poate fi cu adevărat liberă într-un mileniu.

Tot atunci, apărea pe scenă cu Willem Dafoe, într-un spectacol regizat de Robert Wilson: „The Old Woman”, un fals vodevil extravagant după un text avangardist al rusului Daniil Harms, o mostră de teatru fizic în care regizorul american punea accente bufe. Baryshnikov acceptase să intre în joc de dragul experimentului: repetițiile și descoperirile pe care le face în timpul lor contează mai mult decât spectacolul – iată convingerea lui, valabilă nu numai pentru balet, convingere care, de exemplu, îl desparte de Rudolf Nureev, care abia aștepta să intre în scenă. Pentru Baryshnikov, intrarea în scenă e precedată de tremurul genunchilor…

Așa a fost de la început, acum mai bine de o jumătate de secol, când a intrat în „Spărgătorul de nuci” sau „Giselle”, în fața unui public care aștepta grație și armonie. Așa este și acum, când arta atinge alte puncte, dezvoltă limbaje noi și anulează toate granițele. La fel e și acum, când creatorul intră în spațiul acela magic care se cheamă „scenă”. Uneori, emoția, indiferent că e frică, neliniște, dorință sau toate la un loc, nu-l lasă nici când e în spațiul de repetiții de acasă, de la centrul lui artistic, și mai lucrează cu artiștii de azi. Din câte se pare, băiatul acela cuminte care s-a născut la Riga, după război, are mai multe vieți.