Nimic nu este definitiv, în afară de moarte, sunt cuvintele rostite de Oana Pellea, pe care le-am luat cu mine când am plecat, într-o seară rece de toamnă, de pe acoperișul TNB, unde au avut loc ultimele reprezentații în aer liber ale spectacolului „Jurnal de România. 1989”.

Spectacolul face parte din proiectul „Jurnal de România” realizat de Carmen Lidia Vidu, care include până în prezent trei spectacole de teatru („Jurnal de România. Timișoara”, „Jurnal de România. Constanța” și „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”), două scurtmetraje („My Romanian Diary” şi „Jurnal de România. Jurnal de musulman”), precum și o expoziție.

La 30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989, într-o perioadă complicată, în plină pandemie, Carmen Vidu își propune nu să găsească adevăruri definitive despre ceea ce s-a întâmplat în acele zile, ci să așeze în oglinzi paralele o realitate care încă ne bântuie existența, prin amintirile filtrate fie de nostalgie, fie de tristețe, fie de furia încă nestinsă, ale unor oameni care au trăit acele zile. Oameni cu vârste diferite, cu background diferit, cu perspective diferite. Oana Pellea, Daniel Badale, Florentina Țilea și Ion Caramitru.

„Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate”, spune regizoarea și inundă scena și sala și zidul înalt de pe acoperișul TNB în aceste cuvinte, încă de la începutul reprezentației. „Pericolul vanității ne pândește și ne duce la izolare. Nu mai ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre. Jurnal de România. 1989 este felul meu de a spune că tu faci istoria, atitudinea ta contează”, își explică regizoarea Carmen Vidu intenția și punctul de pornire.

Un spectacol de teatru multimedia documentar, așa cum este subintitulat, „Jurnal de România. 1989” e una dintre cele mai frumoase creații artistice despre Revoluția română. Și asta nu pentru că ar spune lucruri care nu s-au mai spus niciodată, nu pentru că ar spune lucruri cum nu s-au mai spus niciodată, nu pentru că face vreo dezvăluire extraordinară, ci pentru teribila lui valoare umană. Pentru că armonizează într-un fel unic vocile a patru generații, vocile a patru oameni total diferiți, și recompune o imagine sfâșietor de emoționantă a istoriei mici, aceea pe care de obicei istoria mare o ignoră. Acea mică istorie ce e compusă din oameni adevărați, cu sentimente lor, cu visurile lor, cu micul lor univers, cu suferințele lor, cu bucuriile lor, cu lașitățile lor, cu părinții lor, cu pozele lor de familie, cu pomul lor de Crăciun, cu sarmalele și salata lor de boeuf, cu fricile lor, cu dramele lor, acea mică istorie în care se respiră cu adevărat și pe care cărțile de istorie o lasă întotdeauna deoparte. Și tocmai asta surprinde spectacolul de la Teatrul Național din București, văzut acolo, la km 0, sus, deasupra Pieței Universității unde au murit oameni și unde acum se aude zgomotul orașului, la trei decenii distanță. Surprinde cum a murit o lume și cum s-a născut o altă lume (sau nu?). Surprinde fierberea aceea teribilă din iarna lui 1989, surprinde ceva din esența planetei aceleia din care am păstrat ceva în ADN. Și ne oferă o explicație pentru degringolada de azi, pentru felul cum pendulăm între bine și rău, alergând cu disperare după un bine care adesea se dovedește iluzoriu, ne oferă o posibilă explicație pentru fricile noastre de azi, pentru că, așa cum o spune Florentina Țilea, am fost generația crescută cu respect pentru teamă…

Spectacolul e gândit în patru momente de monolog: Oana Pellea, Daniel Badale, Florentina Țilea și Ion Caramitru, intercalate de trei apariții video, Germina Nagâț, membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), fostul procuror militar Dan Voinea, cel care a instrumentat inițial „Dosarul Revoluției”, și cunoscutul istoric britanic Dennis Deletant, un expert în materie de comunism românesc. În tot acest timp, pe zidul din spate curg imagini din timpul Revoluției, din arhivele personale, imagini de familie cu mici universuri înduioșătoare și cuvinte, cuvinte, cuvinte… care se revarsă obsedant peste scenă, peste scaunele spectatorilor, înghițindu-i din când în când, așa cum marea istorie înghite oamenii din care ea se hrănește.

Primul moment este al Oanei Pellea. Cuvintele se rostogolesc cu un impact extraordinar. Copilăria, mama, tata, imagini dintr-un București dispărut, o adolescență în care comunismul se insinuează în viața ei. Și apoi Revoluția. Să fi fost seara de toamnă, nostalgia personală, spațiul acela special de la Amfiteatru TNB, vocea ei înecată de emoție, povestindu-și simplu viața, însă momentul a avut un impact extraordinar. Ca un scurtcircuit. O incursiune în viața unui om, în lumea lui intimă, excelent transfigurată pe scenă, ca o incizie care lasă să iasă la iveală lumini și umbre, adevăruri nerostite, tristeți întrezărite, totul cu forța nu a confesiunii, ci a trăirii autentice pe scenă. Oana Pellea face un rol din viața ei și îl recompune apoi pe scenă cu magia cu care interpreta odată Timpul în „Povestea de iarnă” a lui Alexandru Darie.

Daniel Badale aduce cu el o altă lume. Copilăria cu micile bucurii dintr-un apartament comunist dintr-un oraș de provincie, într-o familie simplă. Muzica lui Dolănescu și a Irinei Loghin, nostalgia acelui mic univers închis în care au crescut mulți copii în comunism, adevărul asumat despre felul cum toată acea perioadă ne-a influențat viața, gusturile artistice, visurile. Însă el aduce și o altă perspectivă asupra Revoluției, pentru că în acea perioadă era soldat și s-a aflat pe unul dintre tancurile care au stat în Piața Universității. Mărturia lui nu face lumină în ceea ce s-a întâmplat în acele zile și nici nu-și propune, dar dezvăluie gândurile unui om care a trăit Revoluția de pe partea cealaltă a baricadei.

Florentina Țilea a fost recitatoarea lui Ceaușescu, i-a dat flori, s-a bucurat de micile privilegii (atât de triste, dacă le privim prin perspectiva celor 30 de ani de libertate…) ale acelei perioade, precum sticlele cu Pepsi, bananele și călătoriile în străinătate, în RDG… Actrița își asumă azi cu mult curaj acele bucurii, vorbește despre ele deschis, despre cum l-a ciupit pe Nicolae Ceaușescu odată, când i-a dat flori, pentru că a vrut să-l facă să se uite în ochii ei, despre competiția dintre copiii care erau aleși pentru aceste misiuni speciale, despre suferința pe care o aducea faptul că o dată erai bolnav și erai scos de pe liste. Florentina Țilea vorbește despre generația cea mai fragilă, a celor care au azi cam 40 de ani, care au pendulat între două universuri, care au fost crescuți cu respect pentru frică. O generație căreia i s-au indus toate traumele comunismului, pe care a trebuit să le ducă în spate în noua lume pentru care n-a fost niciodată pregătită…

Ion Caramitru a străbătut un drum mult mai lung. Din Macedonia bunicilor și părinților lui, ruptă în bucăți, trecând prin comunism, prin traumele închisorii în care și-a văzut tatăl, prin traumele poveștilor despre bătăile pe care le-a încasat acolo, prin traumele surorii lui, intelectuala batjocorită de proletare într-o fabrică, prin trauma unei Revoluții furate, la care a avut șansa să strige „Fraților, am învins!”, printre gloanțe, printre flăcări, printre morți, prezent acolo, la Televiziunea Română, în acele zile de foc, când cei mai mulți stăteam în case și așteptam deznodământul.

Fiecare dintre aceste monologuri înseamnă pagini de viață și, deopotrivă, pagini de literatură de cea mai bună calitate. Iar meritul spectacolului este că actorii reușesc un inteligent efect de distanțare și asumare, în același timp, e povestea vieții lor, spusă în câteva minute, pe o scenă, deasupra Bucureștiului, și e povestea oricărui om care a trăit în comunism, care a trăit în felul lui Revoluția și care e doar un personaj din marea istorie.

Când am citit, acum câțiva extraordinarul roman al lui Antonio Munoz Molina, „În noaptea timpului”, care se desfășoară pe fondul Războiului Civil din Spania, dar care spune una dintre cele mai teribile povești de dragoste pe care am citit-o vreodată, am regretat că în România nu a scris nimeni un astfel de roman al Revoluției. Monologurile din „Jurnal de România. 1989” pot fi pagini excelente dintr-un astfel de posibil roman.

Teatrul Național București

„Jurnal de România. 1989”

*jurnalul unei revoluții, spectacol de teatru multimedia documentar

Regie: Carmen Lidia Vidu

Scenariu: Carmen Lidia Vidu

Costume: Florilena Popescu Fărcăşanu

Multimedia: Cristina Nicoleta Baciu

Muzica: Ovidiu Zimcea

Benzi desenate: Gabriela Schinderman

Cu: Ion Caramitru , Oana Pellea , Daniel Badale , Florentina Ţilea

Apariții video: Germina Nagâț, Dennis Deletant, Dan Voinea

Foto: Florin Ghioca