La prima vedere pare un oraș aproape pustiu. Însorită, curată și incredibil de calmă se prezintă Veneția într-o sâmbătă pe la mijlocul lunii septembrie. Priveliștea de pe Podul Rialto în timpul pandemiei dezvăluie un Canal Grande cu doar două vaporașe și o singură gondolă. Dozatoare cu dezinfectant sunt amplasate la intrările în clădiri, fie că este vorba de obiective turistice, magazine sau teatre. Peste tot este măsurată temperatura vizitatorilor. Purtarea măștii de protecție în spațiile interioare este obligatorie. Ca mai peste tot în lume, în sălile de teatru este păstrată distanța de un metru între spectatori prin lăsarea unui scaun liber în dreapta și în stânga acestora. Spre deosebire de Austria, în Italia nu este permisă renunțarea la mască în timpul spectacolului, iar acest lucru este controlat foarte strict. Nu de puține ori mi-a fost dat să observ cu stupoare cum plasatoarele traversează rândurile în timpul spectacolului pentru a atrage atenția celor cărora le „alunecă“ masca de pe nas și gură.

Independent de măsurile legate de criza de Coronavirus, Bienala de Teatru din acest an mi-a lăsat o impresie foarte bună. Dacă cele trei ediții anterioare curatoriate de Antonio Latella au fost dedicate regizorilor, actorilor și dramaturgilor internaționali, cea de-a 48-a ediție din acest an a avut loc sub deviza „Actul al patrulea: (De-a v-ați) Ascuns(elea)“, în original „Atto quarto: Nascondi(no)“. O superbă fotografie alb-negru a lui Jacobo Salvi deschide volumul de 700 de pagini al Bienalei de Teatru 2020. Reprezintă un copil sprijinit de o coloană care își acoperă ochii cu mâinile, amintind de jocul pe care fiecare dintre noi l-am jucat cel puțin o dată în copilărie. „Mi-am dorit să aduc în prim-plan artiștii italieni tineri, să îi scot la lumină din ascunzișul lor“, spune regizorul și directorul artistic Antonio Latella. În program se regăsesc astfel trupe independente, înființate în noul mileniu, care s-au dedicat experimentului teatral precum, printre alții, Industria Indipendente (se numără, în același timp, printre autorii selectați în programul internațional Fabulamundi, piesa lor „Lullaby“ fiind prezentată în 2016 la Teatrul Odeon din București), Babilonia Teatri – câștigătoare a Leului de Argint în cadrul Bienalei din 2016, Nina’s Drag Queens (un grup exclusiv masculin, creator de reinterpretări ale clasicilor în cheie ironică, ce își face apariția pe scenă în îmbrăcăminte pentru femei), UnterWasser – un trio exclusiv feminin, autor de „instalații mobile“.

„O poteste americană”; courtesy La BIennale di Venezia / @Andrea Avezzù

Teatru de umbre, one-man-show-uri, teatru pe WhatsApp

În perioada 14–25 septembrie au fost prezentate 28 de premiere mondiale, foarte variate ca formă și conținut. Toate au urmărit o singură temă stabilită de Antonio Latella: cenzura. Inspirat de japonezul Nanami Nagura și desfășurat în mare parte nonverbal, one-man-show-ul omonim al lui Antonio Ianniello a fost dedicat campionatelor mondiale de „chitară aeriană“. Cu Un lucru enorm Fabiana Iacozzilli a propus un performance vizual tulburător dedicat subiectului maternității. Şi Untold s-a dovedit a fi un spectacol nonverbal. În acesta, cele trei artiste ale colectivului UnterWasser au ilustrat demonii noștri interiori și mecanismele posibile de apărare. Executat magistral, dialogul între obiecte și propriile corpuri ale trio-ului feminin a spus trei povești. Untold este un spectacol de umbre filigran, lucrat cu atenție la detalii.

Alți artiști și-au găsit inspirația în personalități istorice. Este cazul regizorului Pablo Solari, care propune cu O poveste americană istoria de viață controversată și plină de compromisuri a lui Elia Kazan. The right way, conceput și regizat de Daniele Bartolini, vorbește despre efectele negative ale corectitudinii politice. Spectacolul gândit pentru un singur spectator, ce se repetă la fiecare jumătate de oră, începe cu o prezentare a lui Bartolini făcută prin intermediul unei perechi de ochelari VR. Unicului spectator i se atribuie rolul de regizor, sarcina sa fiind de a monta o scenă de dragoste dintre un cuplu în vârstă. În acest demers este susținut de o echipă formată din șase actori. În doar douăzeci de minute, spectacolul face trimiteri la Adam și Eva, la culoarea pielii și la orientarea sexuală. The right way este o lucrare care lansează multe întrebări provocatoare.

Natură moartă evidențiază cenzura încă din titlu. Inițial, cei doi fondatori ai companiei Babilonia Teatri, Valeria Raimondi și Enrico Castellani, și-au dorit să aducă pe scenă un grup de copii. Dar când pandemia a împiedicat acest lucru, cei doi au decis să lase scena complet goală. „Natură moartă“ este o încercare de a aduce în prim-plan lumea teatrală blocată de Coronavirus. Conceptul lui Babilonia Teatri se distinge prin modul în care cei 74 de spectatori așezați în cerc pot urmări textul transmis în timp real pe aplicația WhatsApp pentru telefonul mobil. În pofida unor dificultăți tehnice întâmpinate la premieră ce au împiedicat publicul să participe activ la schimbul de mesaje, abordarea lui Babilonia Teatri reflectă în mod original cenzura pe care ne-am autoimpus-o în timpul lockdown-ului pentru a înlesni o comunicare în siguranță de la distanță.

„Orașul mort”; courtesy La BIennale di Venezia / @Andrea Avezzù

Clasici vestiți, transpuși spectaculos în zilele noastre

Printre producțiile mele preferate se numără adaptarea lui Leonardo Lidi a Orașului mort de Gabriele D’Annunzio. Protagonistul Leonardo (coincidența prenumelui este pur întâmplătoare) este un arheolog care efectuează săpături în Ruinele de la Micene. Soția sa Anna este oarbă. Spectacolul începe cu Anna care o ascultă pe sora lui Leonardo, Bianca Maria, citind pasaje din Antigona. Poetul Alessandro, un prieten al lui Leonardo redenumit de Lidi în Gabriele, este îndrăgostit de Bianca Maria. Dar fratele Biancăi Maria nutrește și el sentimente asemănătoare pentru propria sa soră. D’Annunzio parafrazează în mod abil tragediile grecești despre incest și crimă. Regizorul (32 de ani) transpune cu succes textul din 1896 în zilele noastre. Scenografia dezvăluie tribunele unui teren de sport modern, în timp ce melodii ale lui Bobby Solo, Little Tony și Salvatore Adamo ne duc înapoi în anii șaizeci. Spectacolul abundă în umor subtil, observații pertinente și inteligente, prin trimiteri la filme precum „Indiana Jones“ sau „Grease“. Mai presus de toate impresionează însă jocul actorilor. Cei trei artiști care evoluează în toate cele cinci roluri ale piesei oferă un adevărat regal actoricesc. Cascade verbale delirante alternează cu monologuri poetice. Conceptul lui Lidi este greu de urmărit, dar amplu și intens.

Şi Giovanni Ortoleva și-a găsit inspirația într-un autor „scandalos“. Scris în 1975 și pus în scenă în Germania abia 34 de ani mai târziu, Gunoiul, orașul și moartea a lui Rainer Werner Fassbinder este unul dintre cele mai renumite cazuri de cenzură. Protagonista piesei este Roma, o prostituată exploatată de partenerul ei Franz. Viața femeii se schimbă radical atunci când începe să se bucure de protecția unui evreu bogat. Această schimbare distruge însă echilibrul orașului. Ortoleva interpretează textul lui Fassbinder ca o „poveste a unei Pasiuni moderne a lui Hristos“. Regizorul în vârstă de 29 de ani așază personajele (la propriu) în fundalul scenei, lăsându-le să-și facă apariția de-a lungul unui podium de defilare, ca la o prezentare de modă. Rolul naratorului este încredințat Micului Prinț poziționat la rampă. Și în această producție actorii joacă mai multe roluri. Schimbările de rol se petrec printr-o simplă bătaie puternică din picior. Limbajul, mișcările, totul este deliberat exagerat. Pentru cei care nu cunosc textul piesei, acesta rămâne neexplicit până la final. Poate tocmai din acest motiv organizatorii Bienalei au trimis cu săptămâni bune înainte, la cerere, toate textele spre lectura proprie.

courtesy La BIennale di Venezia / @Andrea Avezzù

Câțiva regizori au folosit lucrările unor autori consacrați ca punct de plecare pentru creația lor contemporană. În Femelele leopard. Ultima sărbătoare înainte de sfârșitul lumii, Nina’s Drag Queens s-au inspirat din romanul „Leopardul“ al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa pentru a regândi imuabilitatea echilibrului puterii și a readuce Italia în boom-ul economic al anilor 1960. Remarcabilă mi s-a părut și reinterpretarea lui Liv Ferracchiati a primei piese cehoviene. Tragedia s-a terminat, Platonov plasează conflictul dintre profesorul bețiv și cele patru femei care îl adoră pe scena goală într-un fel de ring. Cu excepția protagonistului, toate celelalte personaje masculine sunt eliminate. Şi această echipă actoricească a oferit o prestație de excepție. În mod surprinzător, regizorul însuși se află pe marginea scenei în afara arenei. Îmbrăcat în haine burgheze, acesta își asumă un rol autoreflexiv, comentând întâmplările. Ferracchiati este imaginea în oglindă a lui Platonov, cu care în cele din urmă schimbă locul. Regizorul (aflat și el printre autorii selectați în programul internațional Fabulamundi) adaptează în mod conștient textul lui Cehov potrivit biografiei sale, punând accentul pe schimbarea sexuală. Chiar dacă spectacolul are anumite lungimi, rezultatul este bine ritmat, filozofic și comic deopotrivă.

Pentru lucrarea sa, Liv Ferracchiati a obținut „mențiunea specială“ a unui juriu internațional format din patru membri, numit pentru prima dată de Antonio Latella. Premiul principal i-a revenit regizorului Leonardo Manzan (28 de ani) pentru Glory Wall. Piesa scrisă de Manzan împreună cu Rocco Placidi confruntă publicul „cu un perete alb care blochează vederea asupra scenei și se joacă într-un mod foarte inteligent, ironic și plin de umor, cu ideile, cu sine însuși, cu ceilalți și cu importanța redusă a cenzurii teatrale“, se specifică în comunicatul de presă al Bienalei.

Antonio Latella a reușit în acest an să reunească, timp de 12 zile, nume de referință ale scenei italiene contemporane. Am descoperit destule nume noi ale unor regizori-autori talentați care promit să se afirme în viitor. Iar faptul că festivalul s-a desfășurat în pofida crizei generate de pandemie este cu atât mai semnificativ.