Spectacolul celor de la Improfix a fost ultimul pe care l-am văzut înainte ca teatrele să se închidă iar. Amestecul de spontaneitate cu umor și bucuria de a fi acolo, de a juca, de a asculta publicul și de a-l face într-adevăr să se simtă bine, la un show adevărat, sunt primele lucruri pe care orice spectator le-a putut simți încă de la început. Fără să exagereze în reacții, atenți mereu la publicul lor, încercând să surprindă și să redea cât mai mult și mai fidel fiecare cerință a spectatorilor, căci a fost un show interactiv, cei de la Improfix au lăsat în urma lor sentimentul plăcut că meritam cu toții să fim acolo, că dacă cumva ei n-ar mai putea să joace, iar noi n-am mai putea să ne bucurăm de ei, ar fi o nedreptate, un dezechilibru în lumea firavă a teatrului, în care avem nevoie unii de alții.

Improfix este o trupă de improvizație care reunește mai mulți actori cu imaginație, dar nu orice fel de imaginație, ci una care comunică, care se leagă firesc de cea a partenerului de scenă, care anticipează ceea ce are celalălat de spus. Improfix este o trupă despre intuiția vie, dinamică, de a crea ceva extraordinar, amuzant, fresh, din coordonate total întâmplătoare și noi, căci publicul dictează tonul unei structuri mai mult sau mai puțin prestabilite. Cu o prezență de spirit ascuțită, disponibilitate, răbdare și dorința de a fi cât mai inventivi, mai imprevizibili, actorii trupei Improfix au demonstrat că bucuria și buna dispoziție sunt absolut necesare într-o lume care nu te mai încurajează să trăiești liber, o lume care îți impune frici ce nu te reprezintă, pe care nu ți le dorești. O oră și jumătate de bucurie, de relaxare, de libertate, cam asta a oferit trupa în ultimul spectacol susținut înainte de închiderea teatrelor.

Trupa Improfix a luat naștere sub pălăria Teatrului Arte dell’Anima și e compusă din tineri actori profesioniști din București, Cluj, Timișoara și Chișinău, reuniți și trainuiți de Mihaela Sîrbu. Deși piața din România nu este foarte deschisă în ceea ce privește acest segment artistic, definiția improvizației este una simplă și pe înțelesul tuturor, după cum o formulează Mihaela Sîrbu: „Improvizația este arta de a crea din nimic ceva extraordinar, doar cu ajutorul imaginației și al abilităților actoricești. Un spectacol de improvizație nu presupune nimic altceva decât niște actori charismatici, o bucățică de scenă și multă disponibilitate, iar din partea publicului puțină dorință de a participa la crearea magiei și a bunei dispoziții.”

În primă fază îl observăm la clape pe Vlad Pasencu, unul dintre cei mai experimentați improvizatori muzicali. Își așteaptă colegii să intre în scenă. Emanuel Bighe, moderatorul, intră furtunos și-i prezintă pe membrii trupei rând pe rând, publicul aplaudă și pare că deja, după un mic transfer de charismă, spectatorii sunt deschiși pentru ce are să urmeze. Unii sunt mai sceptici, alții nerăbdători, dar în fața noastră se află nouă actori care zâmbesc, temători, încrezători, veseli și pregătiți de show. Spectacolul de improvizație are o structură gândită dinainte, câteva jocuri interactive, dar intervențiile publicului îi duc pe actori în zone cu totul noi, pur întâmplătoare, unde ei trebuie să caute pe loc un sens, un fir roșu care să lege situațiile. Moderatorul alege tonul, iar publicul alege subiectele, temele, discuțiile, fără ca improvizatorii să poată anticipa nimic, totul se întâmplă pe loc, la rece, acum. Ceea ce e fascinant la un spectacol de improvizație e prezentul în care se desfășoară totul, emoția cu care se leagă lucrurile, cuvintele, modul total spontan de a crea o situație oarecare, să spunem interacțiunea dintre o secretară și un director, interpretați de doi actori care schimbă rolurile între ei la foc automat, trecând din starea de subaltern la cea de superior, totul într-o fracțiune de secundă, fără niciun avertisment.

Totul e gândit să amuze, să binedispună și să oprească timpul în loc. Devine molipsitor interesul cu care îi urmărești pe fiecare în scenă, când cântă în spaniolă, coreeană, franceză sau italiană fără să știe limba, pe niște acorduri pentru prima oară auzite. Când interpretează ca la operă Spărgătorul de „gheață”, cântând și jucând povestea inventată pe loc, ca la ruleta rusească. Când compun melodii pornind de la versurile propuse de spectatori, fiecare arătându-și personalitatea într-un mod unic și cât se poate de expresiv.

Dincolo de talentul, expresivitatea și disponibilitatea cu care încearcă să fie cât mai prezenți și mai dinamici, chit că spectacolul are urcușurile și coborâșurile lui, pe care le mai sancționează și ei înșiși cu umor, trupa Improfix, compusă din Emanuel Bighe, Irina Ștefan, Cătălin Ștefan Bucur, Armand Crișan, Petru Marginean, Oana Laura Gabriela, Teodor Abagiu, Crina Lință, Dumitru Țui, Adriana Irimescu, Ioana Niculae, Alexandru Cătănoiu (unde la fiecare reprezentație apar în altă formulă, doar câte nouă), aduce bucuria într-o sală care îi absoarbe, care parcă fix de asta avea nevoie: o doză concentrată de umor spontan, inteligent și deloc artificial.