Efemeritatea artei spectacolului de teatru este o temă care pe cât de gingaş sună, pe atât de ofertantă se dovedeşte a fi pentru studii, analize şi teorii. Despre cum, de la o reprezentaţie la alta, acelaşi spectacol se modifică, se dozează, se îmbogăţeşte, se alterează, poate, se rutinează, apoi se pot ţine prelegeri unde sunt mulţi cei care pot discuta ore în şir motivele şi efectele acestor fenomene. Viaţa unui spectacol de teatru are parte de toate etapele existenţei umane, pe care o mimează cu atâta fidelitate şi constanţă de milenii: la premieră e o sărbătoare ca un botez, la primele reprezentaţii încă există curiozitatea ca de copil poznaş, mai târziu apar încercările personale de abatere de la reguli caracteristice adolescenţilor rebeli, apoi intervine maturizarea – aşezarea liniştită, apoi un pic de rutină care obosește asemenea unui senior care îşi odihneşte anii cei mulţi.

Fie că această viaţă durează o stagiune sau câţiva ani, parcursul e acelaşi. Diferă doar interesul publicului pentru poveste şi receptarea calităţii actului artistic. Publicul văzut nu ca o masă de consumatori, ci ca un concept rodat, ca un profesionist deprins cu un comportament constant şi continuu al vizionării propunerilor din teatre, îşi alege foarte sigur pe sine spectacolele preferate, cărora le prelungeşte astfel durata de viaţă.

Atunci când se repetă un spectacol echipa artistică îl concepe pentru publicul contemporan acelui an, acelui timp. Chiar dacă succesul durează câteva stagiuni, nu e o perioadă atât de îndelungată, încât să vorbim despre o altă generaţie. Spectacolul „Cenuşăreasa”, în regia şi adaptarea lui Silviu Purcărete, după Fraţii Grimm şi Charles Perrault, de la Teatrul Ţăndărică a avut premiera în 1990. S-a jucat timp de 30 de ani. Cu succes. Poate fi numit fără nicio exagerare un fenomen. Cu atât mai mult cu cât publicul căruia îi este adresat e cel mai pretenţios şi mai sincer: copiii. Nu pot fi păcăliţi, nu poţi trişa.

Cu atât mai mare e performanţa acestui spectacol de a rămâne o vreme atât de îndelungată în repertoriul unui teatru, cu cât ritmul în care trăiau preşcolarii de acum 30 de ani aproape că nu mai are nicio legătură cu pulverizarea atenţiei la care sunt supuşi cei de acum. Răbdarea de a privi o poveste se află azi în competiţie directă cu lumina ecranelor care promit experienţe interactive, care pun satisfacţii pe tavă. Şi, totuşi, „Cenuşăreasa” din dulapul cu cabinete de sticlă în care păpuşile dansează pe notele muzicii lui Rossini, povestită de familia de şoricei cu debit verbal de invidiat şi mult umor e urmărită cu interes.

Difuzarea acestui spectacol în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iaşi ajuns la cea de XIII-a ediţie a fost unul dintre cele mai vizionate dintre cele peste 80 de evenimente. Cu toate piedicile receptării pe care le impune vizionarea unei înregistrări a unui spectacol, cu toate tentaţiile pe care le oferă sufrageria de acasă, în comparaţie cu sala de spectacol, experienţa de a petrece puţin peste o oră în compania personajelor imaginate de Silviu Purcărete acum mai bine de 30 de ani a însemnat o seară sărită din rutina canapelei şi a ofertei tv previzibile şi a mirajului controlat al on-line-ului.

Propunerile sunt pline de umor şi sens: recontextualizarea unui basm arhi-cunoscut, introducerea unor noi straturi de acţiune şi intrigă, relaţia dintre păianjenul prădător care stă într-un colţ, ameninţă – cu ochii doar – şi atacă la momenul oportun ţânţarul boem care trăieşte periculos, energia personajului colectiv din care se desprinde fiecare individualitate a şoriceilor nepoţi, mamă, tată, bunic, unchi-şobolan, referinţele teatrale la replici din „Hamlet” sau „Richard III”, bizareria ce rupe convenţia – prinţul călare pe cal cocoţat pe acoperiş – şi aduce o notă de absurd voit, într-o poveste fantastică pe care ne-am obişnuit să o primim ca atare, fără să ne mai fascineze parcursul său magic, mâinile gigant care o simbolizează atât de plastic şi emoţionant pe Zâna cea Bună, tonurile ascuţie ale surorilor care nu se feresc să folosească jigniri, melancolia suavă a Cenuşăresei care repetă aproape obsedant, cuvânt cu cuvânt, accent muzical cu accent muzical povaţa mamei ce se transformă dintr-un refren duios într-un lait motiv comic, figura Regelui care seamănă izbitor cu chipul lui Silviu Purcărete, înşiruirea listei de bucate şi preocuparea nefirească a Regelui pentru mâncare, toate aceste detalii compun o structură dantelată prin care povestea se vede diferit. Şi de către cei mici, şi de către cei mari. E neaşteptat şi foarte proaspăt acest spectacol de acum 30 de ani. Vorbeşte pe limba celor de atunci şi acum şi aduce într-adevăr familia împreună.

„Cenuşăreasa” e un spectacol frumos estetic, aproape calofil fără niciun sens peiorativ al termenului. O formă artistică rafinată ce îşi găseşte validarea în timp şi, dincolo de surpriza longevităţii, îşi păstrează farmecul. Inovaţia din urmă cu 30 de ani s-a clasicizat, fără a deveni redundantă, însă. Un spectacol cu o viaţă îndelungată poate exista artificial. „Cenuşăreasa” nu are nevoie de niciun impuls exterior pentru asta. Are toate calităţile de a rămne viu şi a ne spune povestea, sfatul mamei şi lista de bucate prin glasurile precipitate ale unei familii de şoricei.

Teatrul Ţăndărică

„Cenuşăreasa” după Fraţii Grimm şi Charles Perrault

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Carmen și Gheorghe Rasovszky

Muzica: Gioacchino Rossini

Cu: Cristina Roșiianu, Mariana Zaharia, Lili Gavrilescu / Eugenia Barbu, Daniel Stanciu, Grațiela Ene

Foto: Andrei Gîndac