„Este în mine un personagiu care iubește tensiunea, vâltoarea, tumultul, marile vânturi dezlănțuite. Și este un altul care iubește ideile reci, distincțiile precise, rezerva, așteptarea. Între acești doi oameni, acordul e dificil, dar toate eforturile mele personale sunt în căutarea acestui acord, care trebuie încheiat și menținut”.

Printr-un decret al destinului, fără să reușească să fie parte din elita interbelică, evreul Iosef Hechter a devenit un autor reprezentativ al perioadei dintre cele două războaie. Supus fără vină afronturilor antisemite, el trăiește simplu, cu asumare, mânat de o filozofie intimă și profesională. Fermecător de lucid în tot ceea ce a scris, s-a remarcat printre intelectuali ca gazetar, eseist, critic literar și teatral, romancier, nuvelist și dramaturg. Autorul comediilor lirice „Steaua fără nume”, „Jocul de-a vacanța”, „Ultima oră”, Mihail Sebastian a lăsat neterminată „Insula” și a dăruit literaturii române unul dintre cele mai dense jurnale ale secolului XX. Și-a trăit și povestit iubirea neîmplinită pentru actrița Leny Caler, care i-a fost muză și călăuză în găsirea vocii auctoriale. El continuă să existe aievea prin texte și prin pasiunile pe care le naște visceral în cititorii săi.

Orașul cu salcâmi, dragostea cea dintâi

Iosef Hechter s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila, în orașul cu salcâmi în care toate drumurile duc la Dunăre. Un fost port-reper în circulația mărfurilor, acest oraș pare mereu învăluit în misterul legendelor și generos cu poveștile de iubire, prin ochii lui Sebastian. Cel de-al doilea copil într-o familie modestă, el rememorează melancolic „o îndepărtată amintire dintr-o copilărie terorizată și timidă”, în care i se spunea neîncetat „jidan fricos”. Crescut în limba și cultura românească, lui Sebastian i se va reproșa în școală această apartenență, fiindu-i tot mai greu să-și înțeleagă ereditatea. Însă o posibilă dezagregare a personalității lui a fost împiedicată de peisajul dunărean: „Tot ce este abstracție în mine, a fost corectat și în bună parte lecuit de o simplă priveliște dunăreană. Tot ce este febră a fost liniștit, a fost ordonat. Nu știu cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte. Sunt numai convins că aș fi fost altul. Gustului meu iudaic pentru catastrofe intime, fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenței lui regale. Complicațiilor mele interioare, i-a opus simplicitatea peisajului. Și nesiguranței, neliniștii, i-a arătat jocul valurilor efemer și etern”.

Nedreptățile îndurate în timpul anilor de școală l-au împins pe Sebastian să se refugieze în singurul domeniu care îl pasiona: arta și, în mod special, literatura. Ea va reuși să suplinească o nevoie de apropiere, de intimitate, un deficit de viață și de iubire. Autorii săi preferați, Montaigne, Stendhal și Proust au devenit prieteni reali, vii, „frați întru destin”.

Două mii de ani de iudaism și decăderea unui idol

„Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui.”

În urma examenului de Bacalaureat din 1926, Mihail Sebastian a fost remarcat de Nae Ionescu, datorită căruia își începe activitatea la ziarul „Cuvântul” în 1927. Temându-se de el pentru că îl inhiba, dar și adulându-l plin de curiozitate, tânărul student își va fi găsit mentorul. Însă pe cât de profund era atașamentul său, pe atât de violent va deveni conflictul principial al celor doi. Chestionând problema evreiască și persecuțiile verbale care l-au urmărit întreaga copilărie și adolescență, Sebastian își diseacă inima și conștiința în romanul „De două mii de ani”. I-a mărturisit lui Nae Ionescu intențiile sale, iar profesorul îl încurajează și îi promite o prefață. S-a dovedit un episod dureros pentru Sebastian, pentru că idolul său își exprimase vehement poziția antisemită. Cu toate astea, el alege să publice introducerea semnată de omul care l-a fascinat cel mai mult. „Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţiune din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu nici de jenă.”

În replică, volumul „Cum am devenit huligan” este o declarație de independență. Conștient de efectul său provocator, Sebastian a creat romanul sub forma unei pledoarii, fiind compus din „probe” ale „martorilor” acuzării. Îmbinând ironia cu melancolia dezamăgirii, el face demonstrația unui abil combatant în sfera ideilor. Scrise la persoane întâi, sfâșietor de sincer și demn, cele două cărți reprezintă un act de critică și meditație, definitorii pentru talentul și personalitatea lui Sebastian.

De la ziarist la dramaturg

Cronicar teatral profesionist, Sebastian a început să cocheteze cu dramaturgia în anul 1936. „E în mine o anumită lipsă de spontaneitate, care nu poate fi anulată de nicio altă calitate. Ceea ce scriu eu este puțin schematic, puțin liniar, abstract, chiar când e grațios, chiar când e străbătut de una din emoții. Pot, prin urmare, să fac mici povestiri de 200 de pagini, cu accent de jurnal intim – dar un roman, nu. De asemenea, mi se pare că aș putea foarte bine scrie teatru. Sunt anumite tipare mecanice în teatru care mă ajută pe mine – care sunt așa de lipsit de imaginație”. În paralel cu lucrul la „Jocul de-a vacanța”, autorul a consemnat toate căutările, reușitele, înfrângerile în jurnalul său. Lipsit de acțiune și de un conflict dramatic evident, textul își ia seva din atmosferă și cuvânt. Deși cel mai poetic, este și cel mai deficitar din perspectiva construcției dramatice. Prima lui piesă se va lovi, din nou, de repulsia antisemită și va ajunge reprezentată pe scena teatrului de-abia doi ani mai târziu.

„Steaua fără nume” se conturează odată cu invitația lui Anton Bibescu de a veni să scrie la Corcova. În 1943, sub amenințarea teribilă că ar putea fi deportat în Transnistria, Sebastian fusese nevoit să curețe liniile de cale ferată în miezul iernii, de la șase dimineața la șase seara. Din când în când, se auzea un Ferește linia! Ferește linia! și trenuri care treceau. Nostalgia omului de pe peron în fața trenurilor care nu opreau niciodată, dar și replica tăioasă vor compune o parte din universul profesorului Marin Miroiu. Atunci când piesa a fost gata, Sebastian era interzis. Sub pseudonimul Victor Mincu, el începe repetițiile alături de actorii Nora Piacentini și Mircea Șeptilici, în complicitatea directorului de scenă Soare Z. Soare. Însă Direcția Teatrelor nu întârzie cu sesizările și solicită prezentarea autorului în carne și oase. Trebuia găsită o „dublură” care să preia rolul regizorului închipuit – avocatul Ștefan Enescu, fost coleg de liceu cu Sebastian.

Norocul i se schimbă atunci când în 1945 devine consilier principal de presă în cadrul Ministerului Propagandei Naționale, iar teatrele îi reclamă cu interes piesele. „Ultima oră” are premiera în prima parte a stagiunii Naționalului bucureștean. După toate eforturile și suferințele, Sebastian învinge.

Femei, amoruri și prietenii

La fel de tumultuoase, prieteniile lui Sebastian se sfârșesc adesea prin conflicte ideologice sau sentimentale. Isaiia Răcăciuni îl portretizează ca fiind „un tânăr aproape timid, sfios, gingaș, distins, slăbuț, mărunt de statură”. Anton Bibescu surprinde „o contradicție ciudată între fizicul său și personalitatea sa morală. Avea aerul unui om blând și slab. Era totodată o conștiință și o voință”. Prietenul său cel mai apropiat, Camil Petrescu îl descrie: „Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunț al fatalității. Dimpotrivă, rațiune liniștită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioșie intelectuală cu fulgurații cu grijă atenuate. Gingășii retrase adânc în sine însuși”. Însă, dincolo de apanajul omului social, Sebastian a fost mereu singur și neînțeles. Cele două coordonate au dictat tonul întregii sale opere, personajele fiind pur și simplu fragmente din el însuși.

Crede Sebastian în fericire? „Dacă uneori, atât de rar, împotriva firii mele închise, am avut anume momente de fericire adâncă, a fost tocmai pentru că am ştiut să le trăiesc aşa cum veneau, fără să caut nimic dincoace sau dincolo de ele.” Nu se ştie cu certitudine dacă a avut parte vreodată de ceea ce numeşte el „fericire adâncă”, dar cu siguranţă a ştiut să primească întâmplările, oamenii, trăirile aşa cum se nimereau în viața lui: fără să adreseze întrebări, fără să înțeleagă pe deplin, căutând fervent voluptatea unor iubiri totale.

Sebastian devenise un erou proustian, care trăia cu intensitate tot ce i se întâmpla. Pentru el iubirea era o condiție sine qua non, un principiu fundamental al existenței, un motiv întemeiat de împlinire sau eșec. Așa cum reiese din paginile operelor sale, meditația despre femeie este centrul universului său interior. Prin ea reușește să dea un sens lucrurilor, în jurul ei construiește lumi (im)posibile. Pentru el dragostea se întrupează în himere feminine, pe care le redă, în tușe cât mai diferite, în romane și în piesele de teatru.

Leny Caler – muză intagibilă, arhetipul unei mari iubiri

Unul dintre cele mai cunoscute personaje feminine ale perioadei interbelice, Leny Caler i-a inspirat și fermecat pe Mihail Sebastian și pe Camil Petrescu. Îi întrevedem trăsăturile și volatilitatea în Doamna T din „Patul lui Procust” și Corina din „Jocul de-a vacanța” și îi regăsim omniprezența în conștiința lucidă a autorului.

Deja căsătorită cu Scarlat Fronda, Leny Caler îl descoperă pe Sebastian prin scrierile sale. Îi apreciază opera, însă nu încearcă o emoție la fel de pasională. „În entuziasmul şi în graba tinereţii mele, n-aveam dorinţă mai vie decât să cunosc, cât mai curând, autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi – de ce să nu mărturisesc – chiar puţin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din faţa mea, timid, stângaci, cu o înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră”. Cel mai probabil, actrița nu l-a iubit pe Sebastian așa cum și-ar fi dorit, dar întocmai această adulație pentru ea a născocit eroine fascinante, provocându-i imaginația și fantezia creatoare.

Deloc nevinovată în jocul lor erotico-intelectual, Leny i-a cerut lui Sebastian să scrie o piesă de teatru pentru ea. „Jocul de-a vacanța” îi este adresată, însă după primele audiții el decide să dea rolul principal altei actrițe, considerând că nu pune suficient de mult suflet în interpretare. Treptat, survine dezamăgirea, iar relația lor nu mai poate fi salvată. „Am terminat cu ea, dar dacă faptul în sine a fost destul de uşor, fără violenţă, pe jumătate surâzând, să nu mi se pară că de aici încolo va fi la fel de uşor. Vin acum ceasurile de nelinişte absurdă, nevoia sufocantă de a o vedea, obsesia telefonului care nu mai sună, tentaţia de a pune mâna pe receptor şi de a o chema, speranţa de a o întâlni întâmplătorpe stradă, mica alarmă de a trece prin faţa teatrului, nevoia de a ridica privirea, când trec pe strada ei, spre ferestrele ei – să văd dacă sunt luminate şi, dacă sunt, cine este la ea în vizită – şi dacă nu sunt, unde o fi ea la ora asta?”

Un accident tragic și ironic

La 38 de ani, Mihail Sebastian putea, în sfârșit, spera la un destin fericit, cu împliniri și merite recunoscute. Deși câștigase votul de încredere pentru talentul său scriitoricesc și atitudinea civică din timpul războiului, evreul improbabil (așa cum l-a numit recent criticul literar Mihai Iovănel), trăia o senzație acută de neliniște interioară. Și nu întâmplător. În mod ironic, supraviețuitor al anilor de teroare și al unor grele încercări fizice și morale, Sebastian cade victima unui accident absurd. Așa cum obișnuia, marți, 29 mai 1945, ia masa împreună cu părinții, iar în jurul orei 14:00 pleacă de la ei și se îndreaptă către Universitate, unde urma să inaugureze un curs despre Balzac. Tragismul momentului este surprins de George Mihalache în „Destin tragic. Ultima zi a scriitorului Mihail Sebastian”: „În dreptul bisericii Sf. Ilie, a traversat strada. La mijlocul ei, a fost însă surprins de o autodubă, ce se apropia cu o viteză fantastică. În ultimul moment, sperând că, totuși, bolidul amenințător îl va ocoli, Mihail Sebastian s-a oprit, înfruntând cu privirea pericolul. Șoferul, care a observat abia în ultimul moment primejdia, a încercat să stopeze, însă frânele n-au răspuns la comandă. Mașina l-a lovit lateral, proiectându-l pe caldarâm. Mașina purta nr. 19.308 și era condusă de proprietarul ei, Ion Zăpodeanu”. Mihail Sebastian a murit în doar câteva minute, la orele 15:15. „Am umblat pe unde întâmplarea m-a purtat, am ajuns acolo unde s-a potrivit să ajung.”

Steaua lui Mihail Sebastian sau Iosef Hechter nu a fost doar fără nume, ci și fără noroc. Destinul pare că l-a purtat în doar câteva decenii prin zbuciumul celor două mii de ani de iudaism. Jignit, respins, interzis, scriitorul reușește, totuși, să-și ducă menirea până la capăt, semnând foiletoane, volume și piese de teatru intrare în istorie. Prin textele sale luptă pentru o libertate socială și ideologică, dar ajunge să o piardă pe aceea de a trăi. Dispare vertiginos, aproape eroic, dar lasă în viață personaje și lumi poetice, care permit până astăzi mici evadări, iubiri simple și jocuri nevinovate. „Iată, aici ni se despart drumurile: eşti ceea ce mereu am visat să fiu – un lucru simplu, curat şi calm, cu o inimă egală deschisă tuturor anotimpurilor.”