Într-o perioadă marcată de incertitudine, teatrul revine la funcția sa inițială de sărbătoare. Nu demult, bătăile gongului îngroșau clișeul, iar convenționala cortină nu era decât ternă. Nu demult, orice spectacol ar fi avut coșuri pe față, ba chiar și la cele mai bune se găsea vreo aluniță de comentat. Însă în astăzi-ul teatrului nostru, situația ne îmblânzește și ne învață valoarea spectacolului – a fiecărui spectacol. Într-un moment în care chiar și numai conceptul de act de reprezentare devine performanță cu aplauze la scenă deschisă, ne dăm seama că avem nevoie de teatru dincolo de cuantificările proprii ale calității.

Nu mai putem discuta despre obiectivitate într-un moment în care fericirea de a fi la teatru știrbește exigența, criteriile, așteptările. Nu are rost să măsurăm cu rigla spectacolul acum, în mijlocul unei secete de cultură. Ne pasă mai puțin cum este spectacolul când este o minune de o lună că spectacolul este. Imaginați-vă ce ridicolă este critica de teatru riguroasă când se joacă doar o mână de montări pe săptămână în tot Bucureștiul și toată lumea își încrucișează degetele, că poate, poate nu se închid teatrele până sâmbătă, când au bilet la „Pescărușul”. Este nevoie și mereu a fost nevoie de un filtru lucid în orice domeniu, însă astăzi, mai mult ca niciodată, se ține cont de cât de firavă este funia de care atârnă toată cultura.  

De altfel, sala de spectacol din 2020 arată și se comportă diferit. Săracul spectator nu mai poate să tușească liniștit pe replica vreunui actor, că imediat se întorc toate capetele în direcția lui, ca și cum potențiala existență a virusului este adevăratul spectacol al anului. Și poate că este, și de aici vine toată indulgența involuntară față de spectacolele celelalte, de care ne era dor prin aprilie și pe care le tratăm cu fragilitate acum, când știm că sunt printre ultimele.

Despărțiți de scaune goale, ne găsim mai aproape de teatru ca niciodată. Și emoționează și terna cortină, trasă solemn, și sunetul gongului, care consolidează valoarea aceasta pierdută, de ritual. Ne era dor, fără să știm, de toate clișeele care, pe sub masca obligatorie, ne fac să ne simțim ca la teatru. Și în acest caz, cum să nu fii puțin indulgent cu un vechi prieten, chiar dacă spune doar bancuri trecute și are praf pe haine?

Biletul meu la „Frumos e în septembrie la Veneția”, un spectacol adaptabil și trecut prin multe săli ale teatrelor din București, în regia Marianei Cămărășan, a fost o premisă frumoasă de revizitare a teatrului. Mai mult decât orice, entuziasmul de a exista, din nou, într-un spațiu atât de familiar și, mai nou, atât de îndepărtat a dat o nouă culoare experienței. Se cunoștea emoția reîntâlnirii cu teatrul. Toți cei din public păreau să trăiască un sentiment care suna la fel.

Două voci patentate au întrerupt heblul lăsat peste Sala Studio a Teatrului Național din București. A Ei, subțire, acută, cu afectare nativă și grație de pisică, și a Lui, fals răgușită, cu o expresivitate vicleană și îngroșată intenționat, ca un final de semnătură. S-a simțit, undeva în atmosferă, o răsuflare ușurată colectivă atunci când reflectorul a coborât pe actorii Oana Pellea și Mircea Rusu. Fețele acestora abia se întrevedeau de sub plăpumile groase pe care le trăgeau după ei și de după căciulile urâte, însă vocile, cel puțin, erau precis ale lor. Publicul a fost generos cu râsetele, ca și cum își dorea să recupereze lunile pierdute pe acasă. Actul în sine era înduioșător. Întâlnirea dintre actori și spectatori a fost un moment frumos, subînțeles, necesar.

Cei doi oameni ai străzii vorbeau despre filmul de-abia văzut la cinematograf. Ea, ca un copil pofticios, adoarme înghesuită în El, visând la prăjitura pe care o mânca actrița din peliculă. Dintr-odată, o proiecție stângace a lunii acoperă cortina încă trasă. Cu doar un strigăt exploziv, de victorie, care stârnește într-un singur moment o emoție involuntară, crudă, Oana Pellea conține tot misterul spectacolului – „Luna! Frumos e în septembrie la Veneția!”

Dintr-odată, spațiul stradal se transformă într-o piațetă cochetă din pânză pictată, iar plăpumile groase sunt abandonate în favoarea unor costume elegante. Tranziția este atât de spectaculoasă și de susținută de fericirea sinceră a actriței, încât Oana Pellea, învârtindu-se din culise într-o rochie cu paiete, primește aplauze la scenă deschisă. Meritate, pentru că momentul are ceva magic, de Cenușăreasă.

În acest cadru oniric, cuplul developează, ca pe niște poze vechi, amintiri care, poate, nu s-au întâmplat niciodată. Își amintesc, permițându-și să se viseze tineri și necunoscuți. Textul adaptat după cel al lui Teodor Mazilu are ceva idilic și nu pierde din vedere farmecul. Deși pe-alocuri prea sentimentală, montarea n-ar fi avut același șarm dacă nu ar fi fost puțin passé. Întocmai ca o amintire sau ca o carte poștală din tinerețe, trimisă tocmai de la Veneția.

Așa că se iartă. Se iartă momentele stridente și teatrale, și chiar și elementele de Commedia dell’Arte care fură aplauze și chicotituri pe nedrept. Se iartă faptul că, deși luna de pe cer este defectivă de plural, spectacolul numără patru luni pe scenă în același timp. În fapt, toată scenografia diafană, translucidă a lui Vladimir Turturica păstrează un ridicol de schiță frumos colorată. Scopul ei nu este să fie verosimilă vreo secundă, mai ales când convenția de vis se întrepătrunde atât de curajos cu convenția de teatru.

Cel mai cuceritor detaliu, evident de altfel, este că Oanei Pellea, exaltată ca o adolescentă și efervescentă în rochia ei demodată, îi place spectacolul în care joacă. Interpretează cu avânt și o doză de melodramă voită – acel tip de sensibilitate postbelică, teatrală, voluptoasă. Se oferă pe de-a întregul scenei, accentuând momentele de vulnerabilitate cu dramatism instinctiv. Pe de altă parte, Mircea Rusu rămâne ancorat într-un pragmatism cu iz la fel de dulce. Acesta joacă din poignet, cu detașare, așezare și șiretenie, încercând să câștige publicul prin poante studiate, alungite, dar interiorizând orice firimitură de sentiment.

Jocul lor este, deși din când în când previzibil, dovada lejerității pe scenă. Lucrurile se întâmplă în mod fluid, iar dialogul rămâne real, fără mecanisme și plictiseală. Micile „aproape săruturi”, condiționate în mod comic de normele de funcționare pe timp de pandemie, sunt integrate în mica lor poveste de dragoste pe rewind, și, într-adevăr, reușesc să inducă senzația de teatru ca un vis frumos.

Cea mai emoționantă secvență din toată experiența este păstrată, totuși, pentru aplauze. Aplauzele, care sunau frumos și înainte de era digitalizării forțate a spectacolelor de teatru, au fost, în acea seară, bogate ca petalele de bujori. Mulțumirile mute, lacrimile care li se zbăteau în ochi și palmele lipite de piept – cele care arătau a falsă modestie înainte – au devenit, dintr-odată, sincere. În mod real, încărcătura emoțională de a fi pe o scenă și de a primi aplauze a început, în acele momente, să însemne puțin mai mult decât vanitate. Recunoștința era de ambele părți și se clarifica din ce în ce mai tare de ce avem atât de mare nevoie de aceste întâlniri de la teatru.

Așadar, teatrul este, poate, mai puțin despre mecanisme perfecte și puțin mai mult despre transmiterea unei trăiri, de la om la om. Măcar în timpurile pe care le trăim.

„Frumos e în septembrie la Veneția” după Teodor Mazilu

Regia: Mariana Cămărășan

Adaptarea: Mariana Cămărășan

Scenografia: Vladimir Turturica

Light design: Ștefan Vasilescu

Video: Vlad Lăzărescu

Cu: Oana Pellea și Mircea Rusu

Foto: Florin Ghioca