Credinţa e mai mult decât o curce în sân sau un „Doamne-ajută” bolborosit în barbă. Semnele şi însemnele credinţei sunt mai puţin importante decât manifestarea ei sinceră. Poţi să crezi şi fără să o arăţi ostentativ, cu multe cruciuliţe agăţate de oglinda retrovizoare a maşinii. Crezi şi dacă nu citezi doct şi superior din cărţi sfinte. Crezi şi dacă nu donezi în văzul lumii pentru cupole poleite. Numărul de icoane de pe perete nu cuantifică deloc credinţa. Nici cursurile de meditaţii tibetane sau transe shamanice. Indiferent de cât de ortodox sau new–age te declari a fi, credinţa pe care nu o destăinui nimănui e singura care are de-a face cu adevărul firii tale; cea care crede sau nu cu sinceritate.

Spectacolul „Paracliserul” de Marin Sorescu, în regia Cristinei Giurgea, la Teatrul Odeon, inspiră la un moment de răgaz şi introspecţie. Cât de mult mai credem? Şi în ce anume? Tematica aparent religioasă a textului poetic şi înţesat de metafore duce spre o interpretare serioasă, plină de respect în faţa cuvintelor alese şi potrivite spre a induce o reverie mistică. În interpretarea lui Silvian Vâlcu acest personaj aproape arhetipal e mult mai de-al nostru decât o impune tradiţia lecturii acestei piese. Un tânăr pornit pe calea regăsirii de sine care ajunge să stea faţă în faţă cu Dumnezeul căruia i-a slujit o viaţă, în încercarea de a lăsa ceva în urmă, de a conta într-o lume care şi-a părăsit sfinţenia.

Viaţa acestui om pare un cerc deschis într-o spirală. Pare că îşi reia din nou şi din nou acelaşi destin în încercarea de a atinge lumina care i se refuză. Şi cade iar şi iar în acelaşi loc părăsit, căruia trebuie să îi găsească un sens spre a tinde către sinele său superior. Nu neapărat un precept al învăţăturilor creştine, dar o metaforă foarte ofertantă, care dă o cheie de interpretare plauzibilă acestui demers artistic anevoios. Nu e deloc la îndemână să spui o poveste cu acest text greoi. Pe cât e de atrăgător atunci când îl citeşti, pe atât de problematic e să „îl mişti” pe scenă. Abundenţa de acţiuni găsite, mişcarea aproape continuă prin spaţiul de joc şi ritmul bine proporţionat sunt motivele pentru care atenţia e stimulată să nu plece din sală şi să aibă răbdare.

Prezenţa foarte concentrată, continuu concentrată, a lui Silvian Vâlcu este plusul acestui spectacol. Sigur pe sine, senin, cu o privire vie şi ludică, mobil, cu un tors expresiv ce îşi spune individual povestea prin mişcare, cu gesturi tensionate şi legate într-un flux continuu ce completează gândurile multe şi disparate, Silvian Vâlcu reuşeşte să imprime o senzație tonică acestui spaţiu întunecat, însigurat şi suspendat întrun timp fără durată. E, parcă, foarte curios de ceea ce el însuşi spune, se surprinde cu ceea ce gândeşte şi chiar dacă nu e mereu sigur de sensul ideilor, găseşte un punct de sprijin în felul lejer de a trata lucrurile grave. Mirarea e arma secretă pe care o foloseşte abil, iar jovialitatea ce se schimbă lent în spiritualitate te ţine uşor de mână şi te conduce cu răbdare prin hăţişul de gânduri complicate.

Spoturile de lumină ţin loc de parteneri, iar cele câteva bucăţi de gresie pe care le înnegreşte cu sârguinţă devin sprijin vizual, tactil şi formează cercul încrederii într-un personaj care pare că se află într-o transă mistică reconvertită în mirare. Cele două rame goale care simbolizează altarul către care tinde Paracliserul în călătoria lui spre îndumnezeire devin prea descpriptive în acest context, sunt banale şi puteau lipsi. Jocul cu înălţimile din scenă, cele câteva pietre şi lumina folosită expresiv sunt suficiente pentru a crea atmosfera, a delimita spaţiul şi a da sens acestui parcurs mai degrabă interior către împlinirea unui dat existenţial.

În timp ce urmăreşti paşii uşori şi mâinile care se înnegresc şi ascuţi vorbele suspendate parcă în interogaţii sau pasajele legate cumva de puncte de suspensie invizibile ai timp să îţi pui propiile întrebări despre sine, credinţă, destin, viaţă, moarte, frică şi iubire. Cumva capeţi încredere în propria capacitate de filosofare cu tâlc şi îţi răspunzi în acelaşi timp cu personajul şi găseşti un ritm interior liniştit în care dintr-odată ai o sumedenie de gânduri de are nici măcar nu îţi puseseși problema că poţi fi capabil. E ca un efect de transă această stare pe care o aduce spectacolul, ca o pauză de la realitate fără a instaura neapărat o alta a unei ficţiuni, a unei poveşti. Nu există o poveste, ci o stare. Şi dacă măcar din când în când te laşi purtat de ritmul, tonul şi energia cuvintelor, convenţia creată funcţionează.

„Paracliserul” de la Teatrul Odeon nu e nici un one-man show, nici un experiment spectaculos. E o întâlnire cu un actor senin, a cărui artă e concentrarea, şi cu un text pe care, ascultându-l, e foarte posibil să afli ceva despre tine însuţi. Credinţa şi fiinţa se întâlnesc fericit, cu sinceritate şi stau de vorbă în văzul spectatorilor. Un exerciţiu provocator de ascultare, răbdare, curiozitate şi atenţie.

Teatrul Odeon

„Paracliserul” de Marin Sorescu

Un spectacol de Cristina Giurgea
Muzica: Mihai Ghiță
Light design: Ștefan Ioșca

Cu: Silvian Vâlcu