Marile probleme ale prezentului se învârt într-un cerc vicios şi par la fel de ameninţătoare şi de nesurmontat precum războaiele şi epidemiile în Evul Mediu. Crize, crize de tot felul ne înveninează viaţa şi ne ţin ocupaţi. Universale sau personale, crizele se ţin lanţ şi când una pare că s-a domolit e oricând pregătită următoarea să îşi revendice drepturile şi să menţină constantă starea de panică, anxietate şi apocalipsă iminentă. Criză economică, criză climatică, criză identitară, crize de isterie, crize de astm mental care sufocă gândirea de unul singur şi o înlocuiesc cu ready made-uri de idei gata gândite pentru tine, pe care nu trebuie decât să le reciţi ca pe mantre bolborosite fără să ştii prea bine ce înseamnă, dar care te scapă de toate belelele. Avem multe probleme şi trebuie să le dăm odată de cap pentru a putea gusta din dragostea universală a diversităţii în prea-fericita comunitate globală.

Dar, până atunci, există probleme reale în spatele etichetelor de tânguiri susurate în cor de comunităţi. Probleme personale care ţin de rasă, gen, identitate, economie şi crize mai puţin bombastice, dar foarte pe bune. Spectacolul „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” de Yann Verburgh, în regia lui Eugen Jebeleanu vorbeşte la persoana I despre adevărurile personale incluse în problematicile cunoscute. Bazându-se pe experienţa actorilor, pe episoadele lor de criză reală, scenariul este un construct mozaicat în care fiecare scenă spune o poveste despre tristeţe, singurătate, frustrare, neputinţă, nedreptate, minciună, prin prisma actorului care nu doar joacă un rol, ci se arată pe sine cu vulnerabilitatea, luminile şi umbrele sale.

Spectacolul care a avut premiera la Arcub este un gest de curaj al fiecăruia dintre cei şase actori. Fără a avea emfaza docu-dramelor în care civilii îşi povestesc alb experienţele în încercarea de a impresiona cu mijloace extra-astristice audienţa, plusul acestui demers constă în îmbinarea etanşă dintre documentare şi expresia ei artistică. Proporţiile sunt bine drămuite şi nu există excese de niciun fel. Convenţia teatrală, micile artificii regizorale, nuanţele inserate, umorul inteligent, câteva trimiteri culturale, haina teatrală a sincerităţii civile, îmbracă elegant un demers care nu rămâne doar la stadiul de enunţ. Astfel, având calitate artistică, spectacolul protejează expunerea foarte sinceră şi personală a actorilor care îşi împărtăşesc experienţele spectatorilor.

Cel mai puternic moment de această factură este monologul Ilincăi Manolache. O actriţă care face performanţă pe scenă spune asumat, demn şi matur, fără nicio înverşunare, lamentare sau răsfăţ că nu îşi mai doreşte să joace. Cu o luciditate care taie ca o katană, în perfect control, cu o atitudine impecabilă, spune că nu mai iubeşte ceea ce face argumentat şi trage o concluzie pertinentă: teatrul e pe moarte. Şi aşa cum pune problema pare să aibă dreptate. În mod paradoxal te emoţionezi, te revolţi, eşti şi nu eşti de acord, cert e că poţi reacţiona la această declaraţie atât civil, cât şi artistic. Şi asta contează.

Mijloacele artistice diferă şi, chiar dacă par aleatorii, dacă alegoria pinguinilor din Ţara Gheţurilor plecaţi în lumea largă în căutarea unui „trai mai bun” e o copertă pentru o sumă de scene care se succed fără un fir roşu bine descâlcit, enumerarea lor are sens şi alcătuieşte un caleidoscop artistic în care indiferent dacă monologat, dialogat sau coregrafiat, fiecare ghimpe din amintirile interpreţilor e scos în faţa noastră cu sens teatral. Ingredientele, oricât de fusion ar părea, se potrivesc şi au bun gust. Şi chiar dacă nu te interesează la modul general despre discriminarea de rasă, pe Radouan Leflahi îl înţelegi de ce se simte străin şi de identitatea sa berberă, şi de cea franceză, pentru că i se impută de fiecare dată fie originea, fie naţionalitatea. Chiar dacă #metoo ţi se pare o gogoriţă gomflată pe care se caţără în drumul spre afirmare prea multe femei autovictimizate, pe Ioana Bugarin care povesteşte cu umor despre regizorii care o vor dezbrăcată fără niciun motiv artistic o înţelegi perfect.

Sinceritatea artistică şi cea civilă sunt diferite. „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” le aduce la un numitor comun şi le transformă într-o formă de discurs teatral personal cu valoare adăugată de autenticitate. Un spectacol nu trebuie neapărat să spună o poveste de demult, timp de două ore, despre un prinţ din Danemarca, în care să ne regăsim prezentul. Mai multe poveşti civile, scurte, adevărate şi foarte recente pot la fel de bine să ne conţină fricile şi problemele. Dar şi „prinţul” şi „civilul” au un obligo: să fie teatru.

Arcub

„Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba”

Textul și adaptarea: Yann Verburgh

Regia: Eugen Jebeleanu

Cu: Ioana Bugarin, Nicholas Cațianis, Clémence Laboureau, Radouan Leflahi, Ilinca Manolache, Claire Puygrenier,  Alex Călin

Scenograf:Velica Panduru

Sound creation: Rémi Billardon

Light design: Marine Le Vey & Alexandru Macrinici

Video design: Ioana Bodale & Vlad Lăzărescu

Asistent regie: Ugo Léonard

Asistenți scenografie: Ana Ienașcu & Nina Tanné

Construcție decor: Tukuma Works

Supratitrare live: Monica Zârna (Panthea)