La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Dezrădăcinarea. Sentimentul de „acasă”. Sălbăticia. Frumusețea perfectă a naturii versus civilizația unei capitale în tulburatul început de secol 21. Educația versus libertatea totală într-o lume fără reguli, o lume rătăcită în propria istorie.

Toate aceste teme se regăsesc în documentarul de debut al lui Radu Ciorniciuc, „Acasă”, un film care a obținut deja numeroase premii, printre care marele premiu al secțiunii Zilele Filmului Românesc la TIFF și premiul pentru imagine la prestigiosul Festival de la Sundance. În acest an complicat, documentarul a avut deja parte de mai multe proiecții în aer liber, chiar și în Delta Văcărești, acolo unde se întâmplă „Acasă”, însă la mijlocul lunii octombrie documentarul a fost introdus în grila HBO GO, ceea ce-i oferă deja avantajul de a putea vizionat de oricine dorește. Poate că în acest context pandemic ar trebui să se găsească soluții pentru a fi cumva crescut accesul (într-o măsură mult mai mare) la filmele oferite până acum doar în festivaluri la care accesul a fost destul de restrâns…

Vorbeam la început despre „temele” abordate de documentarul „Acasă”… Însă cuvântul e nepotrivit în context, pentru că filmul lui Radu Ciorniciuc spune în primul rând povestea unor vieți. Vieți adevărate, vieți concrete, pline de culoare, desprinse ca dintr-un roman, vieți care s-au legat până la contopire cu cea a ciudățeniei numite Delta Văcărești, un loc unic, un loc cu propria lui poveste. Și dacă aceste vieți adevărate se transformă în „teme” majore ale unei societăți depășite de propria viteză, o societate în care oamenii nu mai țin pasul cu propria existență, asta este meritul echipei care a creat acest film documentar relativ atipic.

Primele imagini sunt surprinzătoare. Aproape nerealiste în extraordinara lor concretețe. Câțiva copii înoată în apele unei delte, printre pești, stuf, cu soarele deasupra. Locul pare pierdut undeva la capătul lumii, cu păsări care se ascund în stufăriș, cu o barcă veche, care tulbură ușor liniștea apelor, cu niște oameni aproape sălbatici, care trăiesc într-o gaură a timpului. Și undeva, în spate, zărești la un moment dat un fel de „zgârie-nori”. Sau cel puțin așa se profilează în depărtare. Asmita Gardens… Imaginea pare aproape făcută în photoshop, dacă n-ai ști că e extrem de reală. Că acolo, în mijlocul Bucureștiului, există această zonă de o frumusețe stranie, unică într-o capitală europeană, o deltă adevărată, la doi pași de marea civilizație și agitația urbană. Un mister. O ciudățenie. Un mic paradis natural care trăiește în paralel cu noi și care ne ignoră și ne intrigă prin stranietate. La care nu știm cu adevărat cum să ne raportăm.

Însă relativ repede, descoperi că adevărata poveste pe care o spune Radu Ciorniciuc prin intermediul camerei de filmat nu e cea a Deltei Văcărești. Ci a ultimei familii de supraviețuitori din „groapă”. Aici, în acest mic paradis sălbatic din mijlocul Bucureștiului, pe care cei mai mulți l-am ocolit ani întregi, trăia odată o ditamai „comunitatea”. Încet, încet, raziile primăriei i-au izgonit pe locatarii zonei și ultimul „supraviețuitor” a rămas pescarul Gicu Enache, cu familia lui formată din soție și nouă copii. Nouă copii care și-au trăit aici întreaga existență. Care nu cunosc, de fapt, o altă existență. Care trăiesc în armonie totală cu natura, cu apele, care locuiesc într-o baracă și cresc alături de porci, găini și câini, care se spală cu toți în aceeași apă cu săpun și în același lighean, care mănâncă pește pescuit în apele deltei, care n-au mers nici o zi din viața lor la școală, care fug de raziile celor de la Protecția Copilului, ce vrea să-i smulgă din micul lor paradis și să-i ducă în centre sociale și să le ofere beneficiile civilizației, care vara înoată cu peștii și iarna se joacă pe gheață, care trăiesc din câțiva bănuți pe care-i obțin din vânzarea de PET-uri și din vânzarea de pește, care sunt la ani lumină de ceea ce se întâmplă de fapt în Bucureștiul în care trăiesc.

Radu Ciorniciuc realizează acest film pe parcursul mai multor ani. Se implică în viața acestor oameni, îi descoperă, îi înțelege. Încearcă să-i ajute să se integreze. Și extraordinarul merit al documentarului realizat de el e cum surprinde felul în care se disipează o lume interioară, felul în care li se deșiră visurile. Sigur că tema nu e nouă și că despre integrarea romilor în societate și despre integrare în general s-a brodat mult în ultima vreme. Însă cu adevărat interesante nu sunt nici scenele în care au de-a face cu vecinul rasist sau certurile dintre soți – ba aș zice chiar că aceste scene sunt în zona de clișeu –, cu adevărat interesant și prețios e felul cum regizorul urmărește mutațiile din mintea și sufletele protagoniștilor, felul cum se raportează la schimbare. Camera lui de filmat surprinde ca un seismograf cele mai fine mișcări și pendulări. Și mai surprinde ceva. Tristețea apusului unei lumi. Și chiar dacă știi cu toată ființa ta și cu tot bagajul tău cultural că da, acești oameni trebuie racordați la propriul timp, că trebuie scoși din gaura istoriei în care stau ascunși și aduși în propria realitate, chiar dacă știi că acei copii au dreptul la educație și la o viață civilizată, ceva din tine reține tristețea… tristețea sfârșitului unei lumi imposibile, dar atât de frumoase în poezia ei sălbatică.

Și la sfârșit rămâi cu gustul amar că se mai taie o livadă de vișini…