Ce serial bun ai mai văzut? Pare să fie întrebarea care apare în orice conversație a ultimelor luni. În timp ce vizionarea online a spectacolelor de teatru a reprezentat un punct de interes doar la începutul pandemiei, maratoanele de seriale își păstrează întâietatea. Nimic nu se compară cu o noapte albă în care reușești să termini un sezon întreg! Abonamentele pe platformele de filme au explodat în acest an, iar oferta se arată din ce în ce mai variată.

Printre filme de Crăciun lansate cu o lună mai devreme și seriale consacrate, pe Netflix putem găsi o serie de documentare excelente. Fie că vrei să descoperi colțuri de lume spectaculoase, să fii uimit de locuințe luxoase sau de creativitatea amenajării spațiilor de tip smart homes, să urmărești bătălii culinare sau să te delectezi cu o comedie romantică, totul e acolo. Dacă ai suficientă răbdare să cauți, însă, dai peste documentare extrem de valoroase, care pot compensa, uneori, multe lecturi rămase neterminate. Printre primele pe care le-am văzut pe nerăsuflate aș aminti „Abstract”, „The Movies that Made Us” sau „Explained”. Sub forma unor pastile de 40-50 de minute, documentarele explorează tematici diversificate, de la mâncare, mediul înconjurător, lifestyle și până la istoria lumii, istoria artei sau fenomene contemporane (da, inclusiv despre pandemie și alte virusuri).

„Move” („În mișcare”) este un must-see pentru toți împătimiții dansului, de orice gen. Realizat de cineaștii francezi Thierry Demaizière și Alban Teurlai, documentarul conturează, pe parcursul a cinci episoade, portretele unor creatori care și-au construit propria voce în materie de dans: doi street dancers americani, Jon Boogz și Lil Buck, coregraful israelian Ohad Naharin, dansatorul spaniol de flamenco experimental Israel Galván, feminista din Jamaica Kimiko Versatile și Akram Khan, artistul britanic, cu origini din Bangladesh, care folosește ca sursă de inspirație kathak în dansul contemporan. Cu stiluri diferite, prin abordări plurivalente, cei șase contribuie la redefinirea și reinterpretarea artei dansului și compun o nouă perspectivă asupra relației cu instrumentarul propriului corp.

Street dance-ul – mai mult decât un stil de dans: Jon Boogz și Lil Buck

„Cred că dansul stradal e o artă. Cred că nu e doar un dans care provine din ghetourile Americii. Cred că are puterea de a deveni mai important.” (Jon Boogz)

În suburbiile americane, toată populația de culoare dansează. Mișcările lor ample și rapide sunt impresionante și îi ajută să își exprime toată furia pe care o resimt. Competițiile dintre trupe au devenit legendare și au inspirat de-a lungul timpului numeroase producții cinematografice și povești de dragoste.

Lil Buck, pe numele său adevărat Charles Riley, este din Memphis, Tennesse, iar stilul său de dans se numește Memphis Jookin. Dacă auzi pentru prima dată această denumire, trebuie să știi faptul că Jookin este o cultură stradală apărută în acest oraș, la începutul anilor ’90.

Jon Boogz, născut Jonathan Smith, vine din Miami, Florida, și se declară un artist care dansează Popping. Acest dans stradal provine din San Francisco, de prin anii ’70. Boogz face un adevărat spectacol prin mișcările lui foarte meticuloase; se mișcă atât de rapid și de animat, încât uneori oamenii din jur se întreabă dacă e într-adevăr real ceea ce face.

„Una dintre misiunile mele este să arăt lumii că dansul stradal e artă”, afirmă Lil Buck. Prin pasiunea pe care o împărtășesc și aspirația de a deveni dansatori legendari, cei doi prieteni au înființat trupa Movement Art Is (MAI). Prin antrenamentele lor, lucrează cu muzicalitatea, încercând să simtă muzica atât cu trupul, cât și cu mintea. În modul în care percep ei dansul sunt influențați de Fred Astair, Baryshnikov, Gregory Hines, Nicholas Brothers. Ei consideră că menirea unui artist ar fi să creeze o operă care să inspire și să schimbe.

Street dance-ul vine din luptă și din ghetou, din locuri întunecate, în care replica „pe viață sau pe moarte” nu e doar un simplu clișeu. Se construiește din multă durere. Deși la început a fost o formă de artă apărută din nimic, street dance-ul îi ajută pe cei din ghetou să supraviețuiască. În perioada sclaviei, orice formă de comunicare le era interzisă negrilor, astfel încât dansul a fost singura formulă prin care puteau intra în contact.

„Folosim mișcarea. Când oamenii ne văd pe scenă, văd pasiunea, văd iubirea. Văd dorința în dansul nostru. Eu și Jon Boogz folosim dansul ca unealtă ca să vindecăm răni adânci, răni care există de când sclavia.” Lil Buck și Jon Boogz spun că atunci când e adusă în scenă, iubirea vindecă toate rănile. Ca răspuns la mediul din care provii, la climatul social și economic din jurul tău, hip hop-ul și street art-ul devin forme de activism.

Dansul ca act intim și Limbajul Gaga: Ohad Naharin

Pentru a putea comunica, dansatorii își creează propriul limbaj. Coregraful israelian Ohad Naharin a inventat Metoda Gaga pentru dansatorii lui. Fondator al Companiei Batsheva din Tel Aviv, el spune că „Oglinda dăunează dansatorului. Când dansezi, n-ar trebui să îți privești reflexia. La fel ca atunci când trăim; nu ne privim când trăim. Dansatorul trebuie să asculte amploarea senzațiilor, să poată avea o formă curată, simțind-o, nu verificând-o.” În spațiul de repetiție al companiei nu există nicio oglindă, contrar construcției sălilor de dans clasice. Pentru Ohad Naharin, dansul e un act intim, în care profesorul este oglinda dansatorului.

Prin Limbajul Gaga, coregraful urmărește găsirea unei căi de a exprima ceea ce știi deja că posezi, prin ascultarea propriului corp înainte de a-i da comenzi. Un element important îl constituie momentul în care dansatorul ascultă grupul fără muzica de fundal și încearcă să se conecteze cu instinctele animalice din interiorul său. Ajungând la un soi de eliberare, dansatorul își percepe corpul ca fiind cel mai bun prieten.

Ohad Naharin își îndrumă dansatorii din Batsheva să dezvolte o eficiență a mișcării, astfel încât mișcările lor desenate în spațiu să pară făcute pentru prima dată. Fără să fie mai buni decât oricare alți dansatori, ei lucrează cu alte instrumente. „Sentimentul că ești pregătit pentru orice creează un dansator mai senzual, mai frumos.”

Fără să le spună dansatorilor explicit despre ce este vorba în următorul proiect, Ohad Naharin știe exact cum va arăta platoul și ce se va întâmpla în fiecare moment. „Pot să încerc să explic ce vedem pe scenă. Dar aș fi profan și foarte limitat. Poți explica unui orb cum arată apusul? Sau chiar povesti un vis fără să-l distrugi? Nu poți explica distanța dintre corpurile care se mișcă și creează forme între ele. E greu de explicat dinamica. Lucrarea nu e despre idei. Ideile vin să ajute procesul. Dar lucrarea este despre ea însăși.”

Corpurile în mișcare creează forme între ele. Pentru coregraful israelian, claritatea formei reprezintă o condiție a dansului. „Cauți simetrie pentru a crea frumusețe. Dar simetria este doar o iluzie pentru noi. Asimetria există natural în corpul omenesc. Chiar dacă ne mișcăm în mod simetric, simțim că nimic nu este egal. Sarcina fiecăruia e să își depășească limitele familiare.”

Ca dansator, te confrunți cu multă durere și nimeni nu te învață cum să îi faci față. Însă Metoda Gagaface asta; ajută artistul să depășească durerea, reușind, în acest punct, să își îmbunătățească sistemul de apărare. În acest sentiment, Ohad Naharin îi îndeamnă pe dansatori să se miște astfel încât să găsească plăcerea. Datorită eficienței sale, el o aplică inclusiv persoanelor în vârstă.

Flamenco și corpul ca instrument polifonic: Israel Galván

Atunci când te naști în triunghiul de aur al flamenco-ului, ai dansul în sânge. Israel Galván a redimensionat acest stil de dans în ultimii 20 de ani, stârnind neîncrederea propriilor părinți și respingerea publicului la începutul carierei sale, prin modalitățile estetice folosite pe scenă.

Flamenco este originar din sudul Andaluziei, din Spania secolului al XVIII-lea, și reprezintă un schimb cultural între nativii acestei zone: romi, mauri și evrei sefarzi. Părinții lui Israel Galván sunt dansatori apreciați, tatăl său având un studio de dans unde fiul a învățat singur să danseze, fără să îl învețe nimeni nimic niciodată. În timpul sarcinii, mama lui a dansat neîncetat, transmițând vibrațiile mișcărilor către fiu. Fiind un dansator uimitor, copilăria lui a însemnat spectacole pe bani și restricții protective din partea părinților. Fotbalul devenise o salvare pentru el.

În „Metamorfoza” lui Kafka, Israel își propune să pună în evidență diformitățile dansatorilor, cicatricile lor de pe corp și descoperă, odată cu acest spectacol, o lume a lui. Nu era flamenco, nu era dans, dar avea o profundă dimensiune teatrală. Nu primește înțelegerea celor apropiați, dar nu se oprește. Își continuă căutările cu un spectacol în care dansează într-un sicriu, simțindu-se un mort în picioare. „Încerc să asimilez obiectul. Cu obiectele parcă aș fi într-un duet, le văd dansând și trăind, pentru că de obicei dansez singur”.

Israel Galván își descoperă corpul sub forma unui instrument muzical. „Caut fiecare parte a trupului meu care poate produce zgomote: oase, dinți”. Și ajunge să inventeze un nou instrument, unul polifonic, care poate reda o întreagă orchestră. În acest mecanism corporal, el își folosește inclusiv gura, fără să scoată niciun sunet, dar ca și când ar nara tot ce execută corpul lui.

Prin spectacolele sale, lumea flamenco-ului capătă noi valențe. Israel Galván încalcă elementele de gen și sparge stereotipurile, apărând pe scenă cu un corp al cărui sex este nedefinit. El nu vrea să fie femeie sau bărbat, „eu vreau să fiu un trup”. Introduce în dansul său mișcări exclusiv ale exprimării feminine, pe care masculii nu le folosesc vreodată în coregrafiile lor. A crescut cu ideea acestei diferențe stilistice, că bărbatul întrupează tot ce e puternic, iar femeia sensibilitatea. Contrazice acest șablon. Criticile primite au fost extrem de dure, iar dansatorii profesioniști de flamenco au refuzat să îl recunoască. A primit amenințări că îi vor fi rupte picioarele pentru că renunțase la flamenco pur. Dar Israel a continuat să danseze până a obținut celebritatea internațională.

Ani mai târziu, revine acasă, în arena din La Plaza de Toros, unde reușește să cucerească publicul natal, marcând încheierea unui ciclu. Din dansul său nu lipsesc influențele rome, fără de care se simte incomplet.

Dancehall-ul ca statement al feminității: Kimiko Versatile

„Noi, ca femei, mergem la mijloc și acaparăm ringul de dans.”

Kimiko Miller este una dintre cele mai apreciate coregrafe și dansatoare de dancehall din Kingston, Jamaica. Numele său, „Kimiko”, are proveniență japoneză și înseamnă dreptate. Prin trupa sa de dans, The Versatile Ones, ea militează pentru recunoașterea forței feminine, în ringul de dans și în general.

Un gen de muzică popular în Jamaica, apărut la sfârșitul anilor ’70, dancehall combină reggae, hip-hop și r&b și se concentrează asupra tehnicii prin care corpul se mișcă în spațiu dincolo de limite. Deși considerată o cultură underground, dancehall e o expresie a revoluției și a rezistenței provenite dintr-un trecut al Africii, din amintirile ancestrale de pe plantațiile de sclavi și dintr-un context ritualic al nașterii.

Toate petrecerile dancehall se țin în ghetou, acolo unde pericolul e iminent, unde se poate trage cu arma oricând. Toate aceste contexte sociale ajung transpuse prin dans, care reușește să îți dea un scop în viață, posibilitatea de a merge mai departe. Despre mișcările ample, extrem de senzuale din dancehall, Kimiko spune că sunt „moduri creative de a folosi fundul”. A fi sexy este o condiție a acestui dans, pentru că aici femeile învață să se simtă bine în corpurile lor, indiferent de cum arată.

„Dancehall este mai tehnic decât se vede. Cele mai importante părți ale corpului sunt șoldurile și fesele”. Spre deosebire de femei, în cazul bărbaților mișcările lor se axează mai mult pe membre, pe brațe și picioare, nu pe șolduri. Ei primesc interdicție să-și folosească șoldurile, altfel vor fi etichetați ca fiind gay și pot să fie bătuți sau chiar omorâți.

Prin pasiunea ei pentru dans, Kimiko Versatile a deschis o nouă eră în dancehall. Deși în Jamaica majoritatea trupelor de dans sunt ale bărbaților, trupa ei, The Versatile Ones, câștigă competițiile în fața adversarilor. Dacă înainte doar bărbații concurau între ei, acum femeile le țin piept cu aceeași forță. Dansatoarele de dancehall fac declarații pe ringul de dans, arătând că orice fac ei, pot face și ele. Motivul pentru care Kimiko dansează este pentru a se exprima și nu pentru a-i impresiona pe ceilalți.

Influențe Kathak în dansul contemporan: Akram Khan

„Dansez fiindcă n-am de ales. Trebuie să dansez.”

Akram Khan își începe fiecare dimineață cu 3 ore de antrenament, în studioul său de dans din Wimbledon. Nașterea lui a avut loc în timpul unei crize, când Bangladesh își cerea independența de Pakistan. Din fericire, părinții săi au supraviețuit războiului și s-au mutat la Londra, locul natal al micului Akram. Deși se produsese deja ruptura, ei au vrut să păstreze și să celebreze trecutul tumultuos. Mama lui a considerat că prin dans fiul poate să ducă mai departe experiența din Bangladesh. „Într-un fel, eu și sora mea am devenit muzee vii ale traumei, tragediei și bucuriei trăite de ei”.

Și-au deschis un restaurant cu specific, deasupra căruia locuiau. Copilăria lui Akram a fost marcată de reproșurile colegilor de școală față de mirosul puternic de curry și de amenințările oamenilor care intrau în local și deveneau violenți. Tatăl său continua să rămână politicos la adresa acestor abuzuri, iar asta îl înfuria teribil pe tânăr.

„Într-un fel, Kathak a devenit religia mea de-a lungul timpului.” Kathak este o formă importantă a dansului indian clasic, care, în anii ’80 a devenit celebru în diaspora din Asia de sud-est și în Marea Britanie. Dansul are o tradiție puternică a Curții, provenind din nordul Indiei, unde regii angajau curtezani cunoscuți de la Curțile mogulilor. Dansatorul Kathak poartă 149 de clopoței la fiecare gleznă, o comunitate întreagă de voci. Fiecare clopoțel are propria voce, iar un bun executant înțelege nu doar sunetul acumulat al tuturor clopoțeilor, ci pe al fiecăruia. Pentru Akram, antrenamentul înseamnă să încerce să unească toți clopoțeii, instrumentul său muzical, într-o singură voce. Kathakeste coloana lui vertebrală, pentru că ea e cea pe care se sprijină toate celelalte.

La 13 ani a dat audiție pentru poemul epic hindus „Mahabharata”, în regia lui Peter Brook, producție care dura 9 ore. Întâlnirea cu acest mare creator i-a schimbat definitiv percepția asupra dansului, conturându-i parcursul artistic și constituind motivul pentru care a ales miturile în locul istoriei.

După această experiență revelatoare, Akram Khan a fost pus în fața unei alegeri: preluarea afacerii restaurantului sau dansul contemporan. Nu și-a dorit dansul contemporan, dar a fost scăparea lui. Și-a dat seama că atunci când studia dansul clasic indian trăia doar în lumea aceea, dar că mai exista și o altă lume a dansului și că nu trebuia să renunțe la pregătirea lui clasică. „Dansul contemporan mi-a dat posibilitatea să apelez la grai, fiindcă până atunci doar corpul meu lucra. Dintr-odată am putut să verbalizez anumite lucruri. Și am luat dansul clasic indian în lumea dansului contemporan.” Asculta și citea mult în limba engleză, iar modelele lui au fost Michael Jackson, Charlie Chaplin, Buston Keaton.

„Singurul loc în care mă simt acasă este în corpul meu. Asta până s-au născut copiii mei și mi-am dat seama că este o experiență exterioară. Casa mea au devenit ei”. Momentul în care a devenit tată a fost cel în care egoul său a dispărut. Treptat, odată cu înaintarea în vârstă, a devenit vulnerabil și fragil pe scenă. „Când copiii au dat naștere tatălui din mine, am simțit nevoia de a spune poveștile altora”.