Nu e obligatoriu ca un spectacol de teatru să fie şi spectaculos. Nu în sensul previzibil al termenului. Imaginile sofisticate, metaforele alambicate şi interpretările stranii ale sensurilor unei piese nu înseamnă neapărat un atu veritabil. Imaginaţia debordantă a regizorilor îşi găseşte de multe ori expresia deplină pe scenă, dar, de la fel de multe ori, devine o înşiruire obositoare de efecte bombastice care nu spun, de fapt, mai nimic. După câteva decenii în care imaginea părea să subordoneze tot rostul unei montări, teatrul postdramatic a venit să cureţe retinele încărcate de propuneri extravagante. Simplitatea formei unei poveşti complicate, spectaculozitatea unui discurs fragmentar prezentat liniar, paradoxurile unui mesaj bogat, transmis cu mijloace cât mai… minimale, aceste contraponderi i-au asigurat succesul după o perioadă suprasaturată de entuziasm creativ debordant.

„Noaptea arabă” de Roland Schimmelpfennig este una dintre cele mai cunoscute şi apreciate piese ce aparţin acestui gen. Cinci poveşti aparent banale se întretaie în discursuri care devin o singură poveste şi se întâlnesc la intersecţia dintre cotidian şi fantastic. Montarea de la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava, în regia lui Zalán Zakariás încearcă să surprindă tocmai această atmosferă a unui fir narativ ce pare a se deşira dintr-un ghem încâlcit. Într-un decor aproape sărac, pe un covor de scenă împărţit în cinci fâşii colorate în galben, albastru, roşu, portocaliu şi verde cei trei bărbaţi şi două femei pun cap la cap fragmentele din poveste reducând la minim orice mişcare, nepărăsind niciodată spaţiul delimitat de culoarea lor, într-o singurătate absolută, făcând abstracţie aproape ostentativ de ce se întâmplă în stânga sau dreapta lor. Acest sentiment de însingurare, de pereţi invizibili, care delimitează conştiinţe şi percepţia unei lumi etanşeizate într-un fel de autism auto-impus, specific textului, e bine susţinut. Dar la un moment dat, receptarea începe să îţi obosească.

Cu toate că ritmul are un crescendo dat de situaţiile pe care personajele ni le prezintă ca fiind la limită, cu tot suspansul pe care încearcă să îl construiască regizorul şi toată concentrarea actorilor, fixarea aceasta în spaţiu ca într-un insectar, ca într-o dioramă cu animale împăiate dintr-un muzeu nerenovat, pierde atenţia spectatorului. Povestea nu e nici pe departe atât de fascinantă precum o resimt personajele. Spectaculozitatea banalului care se întâlneşte cu oniricul şi fantasticul îşi are meritele mai degrabă literare. Pe scenă, lipsa oricăror acţiuni fizice devine o sarcină greu de suplinit de interpretarea actorilor care sunt răspunzători de tot ce poate fi interesant de privit şi ascultat. A crea imagini doar povestind nu e deloc uşor. Carisma personală şi inventivitatea frazării bine ponderată în raport cu necesitatea reală a poveştii şi în acord cu un gând coerent, care să curgă fluent şi continuu pe dedesubtul expresiei artistice – cam aşa ar putea fi definit efortul apreciabil ce trebuie depus pentru a da sens acestui demers temerar.

În lipsa oricărui sprijin în faţa acestui text destul de greoi, actorii se văd nevoiţi să se bazeze pe ascultarea încordată nu atât a ceea ce spun partenerii, ci a momentului în care termină ceea ce spun; pentru a putea interveni la ţanc în continuarea şirului poveştii. Performanţa acestui spectacol stă în sincronizare. Ping-pongul de replici e fluent şi nu există prea multe momente de poticnire; inevitabile de altfel într-un efort artistic bazat aproape exlusiv pe acest exerciţiu de atenţie. E straniu efectul pe care îl creează tensiunea aceasta continuă şi atenţia aproape angoasantă; pe de-o parte se instalează o atmosferă potrivită acestui text ambiguu şi cu accente fascinant-neaşteptate, iar pe de altă parte intervine o crispare dată de efortul vizibil al actorilor. Tonul monoton spart doar de timbrul personal al lui Răzvan Bănuţ – singurul care încearcă o interpretarea accidentată şi variată, datorită rolului care îi permite aceste artificii – copleşeşte atenţia şi aproape că te pierde pe parcursul acestui lung şir de mini monologuri intercalate într-un şuvoi de informaţii mai mult sau mai puţin relevante. Sentimentul de transă, dorit probabil de la bun început, funcţionează până când începe să plictisească.

A fi corect pe scenă nu e neapărat o virtute. E un efort admirabil, dar nu înseamnă o performanţă în sine. Alexandru Marin are conştiinciozitatea de a demonstra constant că e atent la fiecare indicaţie primită pe care o îndeplineşte întocmai. Diana Lazăr are acea lentoare dată de natura bizară a personajului, dar pe care o redă doar formal, executând tehnic o temă dată. Delu Lucaci găseşte resorturile interioare, care îi permit să creeze o poveste vie, ce îţi captează atenţia; îţi pasă de personajul său şi e singura care aduce o emoţie autentică în scenă. Bogdan Amurăriţei nu găseşte accentul just al frazării, e precipitat formal şi îşi controlează cu greu inflexiunile vocii.

„Noaptea arabă” de la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” din Suceava e un spectacol-lectură care încearcă să îşi depăşească o condiţie decentă. Bazându-se aproape exclusiv pe renumele unui text care are mai multe virtuţi literare decât dramatice riscă să planeze peste locuri comune şi să piardă esenţa acestui gen deloc facil. O montare care pare că îşi propune multe, dar cu prea multă precauţie şi prea puţin curaj creativ.

Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava

„Noaptea arabă” de Roland Schimmelpfennig

Traducerea și adaptare: Victor Scoradeț

Regia: Zalán Zakariás

Scenografia: Sebastian Rațiu

Cu: Răzvan Bănuț, Delu Lucaci, Diana Lazăr, Alexandru Marin, Bogdan Amurăriței