Uneori, speranța e doar o cheie care se învârte în gol, fără ca vreo ușă să se deschidă. Alteori, îngropăm emoțiile sub un preș căruia nu-i ridicăm niciodată colțul. Dar, de cele mai multe ori, poate, realitatea dă buzna când ne așteptăm mai puțin, bad karma, am scăpat frâiele, ghinion, stare proastă, SCUZE!, toate sunt niște scuze cu care mascăm situații reale ce sapă capcane ascunse pe un teren inexplicabil de fragil, anume sufletul, inodor, incolor, insipid, dar atât de ascuțit și de prezent. Trăim în România, într-o societate care-și ascunde petele crezând că astfel le șterge de tot, principiul ce nu se vede nu există e valabil azi și, atât timp cât nu știm unde să arătăm cu degetul ce ne doare, practic… ce e depresia?
Depresia e o boală mintală care prăbușește lumi, închide uși, trage obloane, întunecă minți și asta pe furiș, în cel mai perfid mod, uneori atât de devreme și de inoportun, fără niciun avertisment, încât definiția ei rămâne străină și scandaloasă, o invenție modernă, varianta 1.1 a melancoliei de altă dată, o boală „nevăzută” care îți cere mândria, voința și sinceritatea, dar o boală care se îndulcește uneori prin atingeri, prin căldura unui alt corp, prin curajul celuilalt de a te scoate din umbră.
În „Masculin”, o producție unteatru care a putut fi vizionată online în premieră, Denisa Nicolae și Liviu Romanescu nu numai că deschid un subiect încă tabu, adică rușinos și incomod, ci, mai mult decât atât, zdruncină niște stereotipuri bine înșurubate în mentalul colectiv, anume depresia la masculin. Spectacolul este un semnal de alarmă atât de necesar într-o societate construită din prejudecăți de gen și mentalități blocate între corect și incorect, în primul rând fiindcă deschide cu blândețe și delicatețe o ușă spre intimitatea unui cuplu în care se negociază acest termen adânc îngropat: depresia. Fără a fi demonstrativ sau moralizator, „Masculin” e un spectacol care te invită să gândești, un spectacol despre comunicare, acceptare și asumare, care ne învață indirect, prin puterea exemplului, a poveștii, că boala nu alege pe nimeni, că nimeni nu știe cum a răzbit depresia prin procesul evoluției, că nimeni nu știe cu adevărat cum funcționează voința în acest context, dar că putem vorbi despre asta, fie că suntem femei sau bărbați.
Tudor Lucanu, care semnează regia spectacolului, pune în lumină vulnerabilitatea și sensibilitatea celor două personaje, interpretate de Denisa Nicolae și de Liviu Romanescu, întocmai pe numele lor. Spectacolul e gândit cu atâta delicatețe și candoare, încât ai impresia că din greșeală ai apăsat un buton și pe ecranul laptopului tău îți apar doi oameni în deplina lor intimitate. Povestea e spusă de ea și spectacolul, deși ne avertizează de la început că e siropos, că e „acea” poveste de dragoste, se deschide într-o notă pozitivă, cu zâmbete, încredere, dans și muzică, astfel încât subiectul hot să poată fi construit treptat, notă cu notă, așa cum se insinuează, poate, chiar depresia. Filtrul e al celui din exteriorul acestei boli, care încearcă să înțeleagă, să ajute, să salveze, după ce într-o zi găsește în ghiozdanul iubitului pastile antidepresive. Sigur că e trădare, sigur că e de neînțeles cum „bestia” de care s-a îndrăgostit, cu care urmează să aibă un copil suferă de ceva ce ea nu cunoaște, dar sigur că, totodată, casa lor se transformă imediat într-un laborator de cercetare, pentru a veni în întâmpinarea celei mai bune soluții. Tudor Lucanu pune cap la cap toate coordonatele unor situații tulburătoare, greu de gestionat, fără a le știrbi farmecul în toată durerea pe care o revarsă, creând astfel un spectacol profund emoționant și cutremurător prin adevărul lui amar, indecent de minimalizat chiar și azi.
Ceea ce echilibrează și totodată completează spectacolul e coregrafia semnată de Ștefan Lupu, care pune accentul deopotrivă pe umor și pe durere, făcând trecerile de la o emoție la alta limpede, firesc, astfel că fiecare moment devine mai concret, mai percutant și mai de impact. Decorul e, de asemenea, inspirat, fiecare element găsindu-și rolul și rostul pentru a da o altă și altă nuanță poveștii. Liviu, despre care știm de la început că nu-și va arăta privirea, schimbă de-a lungul spectacolului câteva măști în funcție de cât de mușcătoare sau de inofensivă e depresia atunci, iar căminul lor, o „scoică” care-i protejează de lumea de afară, care uneori judecă, alteori condamnă involuntar, e și el fragil, transparent, astfel încât, chiar și așa, personajele rămân expuse și avem acces la intimitatea lor profundă. În centrul imaginii pe care ne-o oferă spectacolul se găsește mai mereu un glob luminos, electric, în care niște sinapse parcă încearcă să ne comunice ceva. Sigur că dispunem de metafore și poate că așa ar arăta mintea noastră atunci când funcționează sau se scurtcircuitează.
Și totul e pus în valoare de Denisa Nicolae și Liviu Romanescu, care, dincolo de talentul curat cu care spun o poveste, cuceresc prin curajul de a arăta la lumină puncte nevralgice, de a dărâma cu atâta blândețe noțiunea de „bărbat adevărat”, această invenție sărăcăcioasă, fără a arăta cu degetul, fără a condamna, ci asumându-și suferința, problemele, neînțelegerile și lupta în sine a doi oameni care nu pot fi siguri decât pe ceea ce simt, iar arma lor e emoția. Denisa e cea care dă valoare mărturisirii unui bărbat care înfruntă prejudecățile scorțoase și bolovănoase ale societății de azi, iar Liviu e cel care dă valoare frumuseții unei femei care îi rămâne alături și-l încurajează. Și amândoi țin fruntea sus.
Sfârșitul spectacolului, atunci când noi, spectatorii, îi întâlnim privirea lui Liviu, când îi ascultăm confesiunea eliberată de vină și rușine, e poate unul dintre cele mai emoționante, mai calde și mai încrezătoare, genul de final de care oamenii au nevoie. „Masculin” e, înainte de toate, un spectacol necesar, care te lasă să gândești, să suferi și să te salvezi cu o poveste bine spusă.
„Masculin”
Regia: Tudor Lucanu
Coregrafia: Ștefan Lupu
Costume: Cristina Milea
Compoziția muzicală: Mihai Dobre
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Cu: Denisa Nicolae, Liviu Romanescu
