Pe scena online a Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, care se desfășoară în perioada 19 – 29 noiembrie, în secțiunea „UTE30” (dedicată aniversării a 30 de ani de la înființarea Uniunii Teatrelor din Europa), a ajuns și spectacolul „Sfârșit de partidă”, în regia lui Krystian Lupa, rod al colaborării dintre Teatro de La Abadía (Madrid, Spania), El Canal Centre d’Arts Escèniques de Salt / Girona, Palacio de Festivales de Cantabria (Santander, Spania), Teatro Arriaga (Bilbao, Spania) şi Teatro Calderón (Valladolid, Spania). Renumitul regizor și scenograf de origine poloneză, câștigător al Premiului Europa pentru Teatru în anul 2009, aduce pe scenă lumea bizară a teatrului beckettian, plină de simboluri și nesfârșită în sensuri, punând accentul pe nebulozitățile textului, dar transformând-o în același timp, într-o poveste firească dintre doi oameni dependenți unul de celălalt.

„Sfârșit de partidă” este, prin excelență, capodopera sfârșitului de lume în cultura franceză. Beckett recunoștea că ceea ce se întâmplă în ea este „și mai grav, și mai inuman decât în Godot.” Cu toate acestea, „Sfârșit de partidă” îi este „cea mai dragă” dintre piesele sale, pe care a gândit-o în cel mai mic detaliu. Nu a lăsat loc pentru o mișcare sau o respirație în plus; a planificat fiecare gest, fiecare pas. Pentru spectacolul adaptat de el, a repetat cu actorii până când aceștia au redat replicile pe tonul pe care dramaturgul și-l imaginase. Probabil de aceea nota în caietul program al unei producții americane: „Orice spectacol după piesa Sfârșit de partidă care ignoră didascaliile mele este complet inacceptabil pentru mine.”

@Ros Ribas

Poate că Beckett ar fi fost nefericit văzând această montare – pentru că Nagg și Nell nu locuiesc în coșuri de gunoi, ci în sicrie transparente, Clov nu merge ritmic cu exactitate șase pași de la o fereastră la alta, ci se mișcă nonșalant și, mai mult decât atât, nu e bărbat! Și totuși, contrar a ceea ce ar putea părea, limitările pot duce către noi teritorii. Și tocmai asta s-a întâmplat cu Lupa la Madrid. Nu există niciun cuvânt redundant în montarea sa, iar tot spectacolul face o impresie incredibilă și menține privitorul (chiar și-n fața ecranului) într-o stare de suspans constant. Toată lumea de pe scenă acționează natural; chiar mai mult: se comportă de parcă situația în care s-au găsit ar fi complet naturală. Și noi îi credem.

@Ros Ribas

În rolul de scenograf, Krystian Lupa creează o cameră întunecoasă, cu pereți scorojiți și murdari, cu două ferestre mici pe care Clov le deschide și le închide, lăsând să pătrundă albastrul cerului pentru o clipă, două platforme de scânduri de dimensiuni diferite, toate luminate obscur de candelabrul învechit, atârnat de tavan. Scena este înconjurată de o linie vopsită fosforescent care luminează roșu de trei ori în timpul spectacolului. Totul este contrastant – un candelabru într-un buncăr, Clov jucat de o femeie în haine la modă, Nagg și Nell în sicrie care alunecă de pe perete. Chiar și tăcerea care cade peste scenă este plină de tensiune. În mod caracteristic pentru Lupa, obiectele și muzica joacă un rol important: există un ceas cu alarmă care sună puternic, pentru a ne reaminti că timpul stă pe loc; câinele cu trei picioare făcut din cârpe și nailoane decolorate, legate cu sfoară, care surprinde ramolirea generală de care e cuprinsă lumea: „Tot universul pute ca un hoit.” Ținându-l în brațe, pentru o clipă Hamm devine din nou un copil nevinovat, iar pentru un moment, Hamm pare că simte o nevoie imensă de dragoste.

Spectacolul începe, paradoxal, cu sfârșitul. Facem parte din acest joc trist în care Clov ne atrage atenția chiar din primele cuvinte rostite că: „S-a terminat”. În acest decor claustrofob, două personaje trăiesc și se provoacă reciproc: Hamm (interpretat de José Luis Gómez), stăpânul, un paraplegic orb limitat la scaunul cu rotile și Clov (interpretat de Susi Sánchez), servitorul care nu poate rămâne așezat și vrea să-l părăsească pe Hamm. Sunt ca într-o închisoare în care se învârt asemenea unor lei în cușcă și își dau cu părerea despre ce intuiesc ei că s-ar putea întâmpla afară. Nu știm cine îi ține prizonieri… Există momente în care José Luis Gómez vorbește pe un ton strident și lacrimogen. Nu știi cu adevărat dacă poți avea încredere în el. Deși este orb, își privește propria umbra de pe perete sau îl urmărește pe Clov cu „privirea” sa. După ce îl brutalizează, Hamm îi cere lui Clov să-l sărute. Atunci relația se inversează: Clov îl lovește pe Hamm. Fiecare dintre ei devin pe rând când călău, când victimă, cruzimea ținând loc de iubie. Cei doi sunt legați – nu de o funie așa cum erau Pozzo și Lucky în „Așteptându-l pe Godot” – și nu pot exista separat.

@Ros Ribas

Bătrânii Nagg – tatăl schilod (interpretat de Ramón Pons) și Nell – mama (interpretată de Lola Cordón) sunt prinși într-un sicriu metalic transparent din care ocazional își scot capul să vorbească. Ei continuă să trăiască, acoperiţi de fecale, aşteptând sfârşitul – care pentru Nell chiar vine, dar fără să trezească emoţia cuiva, de parcă şi moartea s-ar repeta zilnic. Între timp, îşi rememorează tinereţea, se hârjonesc cu umor decrepit, în limita posibilităţilor fizice, mestecă un biscuit. Sunt dependenți de sertarele lor, la fel ca Hamm și Clov de camera lor închisă. Sunt tratați ca două animale de casă (Nagg o întreabă pe Nell dacă i-a fost schimbat „rumegușul” sau „nisipul”). Cuplul evocă primăvara iubirii lor, vorbesc despre lacul Como și o călătorie prin Ardeni din timpul logodnei. Sunt ca două plante în ghiveci, care, în cele din urmă, neîngrijite și nebăgate în seamă, se ofilesc. Așa cum spune Nell: „Nimic nu este mai amuzant decât nefericirea.”

Ritmul spectacolului se derulează lent, cu pauze în dialog și mișcare. Totul pare înțepenit, deși e doar sfârșitul unei zile ca oricare alta. Doar că Lupa creează sentimentul că timpul a stat în loc. Cuvintele încep să curgă într-o lentoare sacadată acoperite din când în când de sunete metalice, sinistre. La final, Hamm își aruncă ochelarii și eșarfa, se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre noi, ca și când ar căuta ajutor. Interpreta lui Clov stă în cadrul ușii îmbrăcată într-o rochie de seară, pregătită să asiste la acest „spectacol al vieții” oferit de Hamm. Orbirea sa devine o metaforă pentru o inimă schilodită, incapabilă să iubească sau să simtă compasiune…

E foarte interesant felul în care Beckett povestește despre cuplu: a trăi împreună rămâne parte esențială din viața omului pe pământ. Dincolo de ființa proprie, se află Celălalt, se află Ceilalți. Oricât am fi de singuri sau însingurați, într-un fel sau altul, mereu este vorba despre celălalt. Și despre asta e vorba și în spectacolul lui Krystian Lupa.

„Sfârșitul e la început și, totuși, mergem mai departe.”