„Meseria mea e să le spun povești altora. Trebuie să le spun. Nu pot să nu le spun. Le spun poveștile unor oameni altor oameni. Le spun pe o scenă de lemn, unde sunt alte ființe umane, printre obiecte și lumini. Dacă n-ar fi fost scena de lemn, le-aș fi spus povești pe pământ, într-o piață, pe o stradă, la un colț de stradă, pe un balcon, în spatele unei ferestre. Dacă n-ar mai exista ființe umane după mine, aș spune povești cu bucăți de lemn, de stofă, de hârtie decupată, de tinichea, cu ce găsesc prin lume. Dacă n-ar exista nimic, le-aș spune povești cu voce tare. Dacă n-aș avea voce, le-aș vorbi cu mâinile, cu degetele. Dacă n-aș avea mâini și degete, le-aș spune povești cu alte părți din corpul meu. Le-aș spune povești mut, nemișcat, le-aș spune povești trăgând de sfori, pe un ecran, în fața unei rampe. Le-aș spune povești în toate felurile posibile, căci pentru mine e important să le povestesc lucruri celorlalți, celor care ascultă.”

Iată cea mai frumoasă mărturisire, cea mai frumoasă artă poetică a unui mare regizor. Giorgio Strehler exprimă în câteva cuvinte toată patima unui creator de geniu. Azi, în anul 2020, în care suntem mai puțin liberi ca oricând, în care teatrul se caută și se redefinește, cuvintele lui Giorgio Strehler, de la a cărui naștere se împlinesc, în 2021, 100 de ani, sunt semnul unui nou început. Și poate nu întâmplător, în această toamnă ce va rămâne greu de uitat, în care toate festivalurile au fost nevoite să se oprească sau să se desfășoare online, atât Festivalul Național de Teatru, cât și Festivalul Interferențe s-au aflat cumva sub semnul lui Strehler. Ambele s-au deschis cu mari spectacole care-i poartă semnătura. „Faust” și „Livada de vișini”.

Cuvintele lui sună în continuare aproape profetic. Aproape profetic într-o lume teatrală, care parcă se încăpățânează să fugă de poveste și să se îngroape în schematic, într-o lume, pe de altă parte, din ce în ce mai dornică de poveste…

„Nu înțelegeți de aici că restul nu contează? Nu înțelegeți că mijlocul ales nu e decât un element intermediar, un obiect, un pretext pentru a le vorbi celorlalți despre lucruri care se află în voi înșivă? Și tocmai mi-ați vorbit despre teatru, cineva sau altceva? Un om suspendat pe un fir, deasupra unei piețe, așezat pe un scaun, la douăzeci de metri de sol, ar putea întotdeauna să povestească ce poate face acolo, sus, singur, cu scaunul lui. Să povestească că există, că-și păstrează echilibrul, că poate să cadă, dar nu cade, că îi e frică, dar nu o arată, și nenumărate alte lucruri. Nu înțelegeți asta? Atunci, niciodată n-ați înțeles nimic cu adevărat. Dar important e că nu-mi mai pasă dacă sunt înțeles sau nu. Îmi e de ajuns că sunt ascultat.”

Am citat din volumul „Pentru un teatru al umanului”, una dintre cărțile marcante ale secolului 20, aflat acum în curs de apariție la Editura Centrului Cultural Lumina.

Pentru cei care au avut curiozitatea să descopere genialul spectacol „Livada de vișini” pus în scenă în anii 70 de Strehler, care a putut fi vizionat pe site-ul FNT, timp de 48 de ore, surpriza și plăcerea au fost pe măsură. Un spectacol de o limpezime extraordinară, de o poezie minunată, atât de modern, atât de puternic, atât de viu, azi la aproape jumătate de secol. Semnul geniului…

În volumul „Pentru un teatru al umanului”, Giorgio Strehler adună și câteva note din caiete de regie, la câteva dintre cele mai importante dintre spectacolele lui. Am să aleg câteva fragmente din caietul de regie la „Livada de vișini”. Așadar, „Livada de vișini” în cuvintele lui Giorgio Strehler…

„Astăzi, interlocutorului uimit care m-ar întreba de ce, i-aș răspunde cât se poate de simplu: pentru că Livada de vișini e o capodoperă. Faptul că e o capodoperă este, deci, un „motiv” suficient ca ea să fie pusă în scenă? E corect să se pună în scenă capodoperele? Sau nu? Clasicii și apoi ceilalți? E o poveste lungă, la care merită să ne oprim o clipă.

Cred că da. Fiindcă orice mare operă a inteligenței, a sufletului omenesc este nemuritoare. Ideea de „momentaneitate” e depășită de marile opere ce constituie repere pentru umanitate.

Cred în clasici doar cu condiția următoare: textele lor să nu fie scrise astăzi pentru astăzi, ci pentru mâine. Dacă nu sunt așa, atunci nu sunt clasice, sunt opere mai mult sau mai puțin importante, documente mai mult sau mai puțin neglijabile ale unui moment din „istorie”, care trece. Un adevărat clasic nu trece.”

1.

„Două pupitre de școlar, mici, albe. Acolo își fac temele „copiii”, frate și soră, o măsuță lăcuită, joasă, câteva scaune și două fotolii: un salon în miniatură pentru „joacă”. O etajeră cu o lampă cu gaz fermecată și câteva jucării rămase acolo din întâmplare. Și un mic spațiu pentru joaca de-a bucătăria sau pentru „masa” lui Liubov Andreevna. Un cântar mic, din tinichea, ca să se joace „de-a piața”, bufetul cu sertarele lui pentru mirodenii și un serviciu de cafea și ceai, minuscul. Există însă și un divan pentru cei mari. Și un dulap-mamă într-o parte, imens, alb, cu o oglindă în interior, simplă, dar misterioasă. Gaev și Liubov își vor regăsi încetul cu încetul copilăria pierdută, nu numai privind grădina în zori, ci și trăind printre stafiile care au supraviețuit copilăriei îngropate.”

2.

„În actul al doilea: un văl în fundal, departe, și trenulețul de jucărie care merge de la un capăt la altul al vălului, iese în culise și se întoarce la rampă, se duce iar în culise și reapare în fundal, cu luminițele lui, cu vagoanele lui de tinichea și cu dispozitivul lui mecanic, oscilând și el între jucărie, memorie și ficțiune. Trece pe-acolo, aproape invizibil în fața vălului, în mijlocul munților ori al câmpiei minunat pictate. Personajele se joacă și încă nu se joacă cu obiectul copilăriei, într-un gol în care cuvintele rezonează.”

3.

„Livada este, la propriu, locul de cristalizare a istoriei, care e „eroul” ei; tocmai de aceea prezintă o dificultate enormă pentru interpretare.

A nu o arăta, a-i lăsa pe spectatori să și-o imagineze e o greșeală. A o arăta, a o prinde într-o formă inteligibilă e altă greșeală. Grădina trebuie să existe, trebuie să fie ceva ce vedem și simțim (ba ajung să mă gândesc chiar la miros sau numai la miros, din joc!), dar nu poate fi un „întreg”. Fiindcă totul se concentrează acolo.

Pentru mine, grădina e „în primul plan”. Prin intermediul ei vedem povestea. E un ecran prin care vedem tot restul, fără deformări. În cuvinte banale, e un voal transparent reprezentând o grădină ce formează un al patrulea zid, care se vede și nu se vede. Dar, repet, e un fel banal prin care se poate clarifica un punct critic. Mai e ceva. O suprafață plană în față nu e de ajuns, mai trebuie „încă ceva”. Acest „încă ceva” pe care, pentru moment, nu reușesc să-l dibuiesc. Care îmi scapă printre degete. Fie și pentru că dificultățile, enigmele tehnice sunt în fața mea și mă paralizează aproape total…”