Binele şi Răul, cele două forţe care ne guvernează existenţa şi dau sens parcursului unei istorii de acum obosite sunt polii necesari omului; în lipsa liniilor de conduită morală, socială şi de conştiinţă pe care le trasează ca dâre în nisip lupta lor constantă, busola ar arăta direcţii aleatorii. Avem nevoie de Bine şi Rău ca metafore descriptive, pentru a ne putea ghida liberul arbitru. Binele şi Răul sunt părinţii spirituali ai voinţei noastre infantile şi instinctive ce are nevoie de repere pentru a se auto-educa în numele unuia dintre aceste idealuri. Nuanţele infinite dintre aceste două hotare ferme colorează vieţile altfel comune ale celor care nu sunt neapărat atenţi la legile firii care îi guvernează. A trăi înseamnă a alege, mai mult sau mai puţin liber, între aceste două paradigme pe care istoria şi cultura le pun la dispoziţie.

Piesa „Tragedia omului” de Imre Madách este una dintre cele mai ermetice scrieri care pune în balanţă ponderea pe care aceste două forţe o au asupra existenţei omului. Un Dumnezeu răbdător şi dinainte-cunoscător al istoriei şi un Lucifer care îi e subordonat chiar şi după căderea sa spectaculoasă sunt ghizii unui Adam credul, neştiutor într-ale vieţii, căruia i se relevă în vis un întreg şir de episoade din ce va să însemne viaţa lui de-a lungul secolelor. Succesiunea de episoade cheie reia de fiecare dată acelaşi tipic, Adam e mereu şi mereu condamnat şi salvat de aceeaşi Eva arhetipală care îl întregeşte şi alături de care reia mereu şi mereu acelaşi ciclu al speranţei, grandorii, greşelii, decăderii şi căinţei.

Spectaoclul montat de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timişoara pune parcă sub lupa unui observator detaşat această incursiune în propria istorie a omului universal. Decorul lui Dragoş Buhagiar include spectatorii într-un amfiteatru ca al vechilor şcoli de medicină în care studenţii puteau privi demonstraţiile în carne vie ale mentorilor, din bănci de lemn stratificate pe etaje. Folosind acelaşi principiu care a funcţionat la Sibiu în „Lulu”, aceeaşi perspectivă plonjată care creează perspectiva de vivisecţie în groapa cu lei, executată medical sub ochii dornici de cunoaştere ai martorilor novici, spectaculozitatea acestui unghi creat de plasarea publicului în spaţiu e un pilon solid pe care se construieşte apoi întreg spectacolul.

O distribuţie numeroasă, îmbrăcată în nuanţele de bej murdar ale fesurilor şi trenciurilor care uniformizează sărăcăcios o masă de oameni la fel, poporul, lumea, omenirea însăşi, devine pe rând reprezentanta secolelor. De la corul de îngeri resemnaţi strânşi în jurul unei mese de lemn, la sclavii-constructori ai piramidelor, cetăţenii democraţiei ateniene, romanii dedaţi la plăceri orgiastice, gloata furioasă a Revoluţiei Franceze sau societatea rigidă a epocii victoriene, acest personaj colectiv cu mulţi ochi ce strălucesc personal transmite o întreagă paletă de sentimente amestecate, gesturi comune, micro-reacţii şi construieşte istoria ca pe o rutină antrenată.

Rezolvările pe care Silviu Purcărete le-a găsit pentru a pune în acţiune acest text cu replici desprinse parcă din cărţile de filosofie funcţionează în sensul atmosferei dense, a unui univers solid şi coerent, în care surpriza vine la ţanc. Câte un element neaşteptat rupe cadenţa acestui ritual care se scurge ca măsurat de nisipul clepsidrei. Momentul în care Eva nu ajunge la mărul din Pomul Cunoaşterii lipsindu-i câţiva centimetri pentru a putea rupe fructul suspendat dasupra capului său şi primeşte galant din mâna lui Lucifer o pereche de pantofi roşii cu toc înalt ce îi vor deveni obiect-simbol e o imagine axiomatică persistentă. Cruzimea aceloraşi tocuri care calcă mâna muribundă ce se agaţă de viaţă în toiul luptelor duse în numele egalităţii, fraternităţii şi libertărţii e un detaliu cu un efect la fel de puternic al unei rezolvări la fel de simple.

Nu toate scenele au acelaşi impact. Ritmul devine liniar undeva la jumătatea spectacolului, din pricina cadenţei la care obligă succedarea scenelor care fac paradă în faţa ochilor unui Adam pus mereu în ipostaza de a greşi mereu şi mereu prin secole. Momentul de „spargere” a acestei roţi a norocului care nu prea îi surâde protagonistului e tentativa sa de ascensiune către o lumină ce i se refuză: un Adam-cosmonaut urcă la propriu spre cerul pe care îl râvneşte, spre cunoaştere şi vrea să treacă la propriu de barierele care îl înving o dată în plus. Puţin prea brutală această imagine atât de concretă, această rezolvare care, deşi îşi are efectul dorit al spectaculozităţii, pare o intruziune aleatorie.

Masca de latex care se mulează pe chipul celor doi pribegi prin istorie, Adam şi Eva şi vocea desprinsă de trup, rostită în microfon, la vedere, într-o convenţie simplă şi eficientă sunt cele două caracteristici care compun metafora despre omul cel manipulat să se creadă stăpân pe propriul destin. Două fantoşe care grăiesc se mişcă articulat purtând un chip ce nu le aparţine şi rostind cuvinte cu voci de împrumut se perindă prin epoci crezând că îşi aparţin. O imagine puternică şi încărcată de sens se naşte din această intenţie bine controlată şi dusă până la capăt.

Fără o amploare desfăşurată la scară mare, cu intenţia de a concentra atenţia şi gândul într-un spaţiu bine controlat, „Tragedia omului” de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara pare un experiment liber, care oferă spectatorului cea mai bună perspectivă din care poate fi martorul unei poveşti complicate, la capătul căreia obţine mai multe semne de întrebare pe care să le ia ca suvenir. Estetica acestui spectacol preia câteva din imaginile şi temele pe care Silviu Purcărete le-a mai testat şi în alte montări, impresia de déjà-vu pluteşte în aer, ai sentimentul că ai mai văzut undeva scene familiare, însă coerenţa parcursului şi emoţia intelectuală estompează suficient această senzaţie. Parcurgi la pas scene dintr-un trecut căruia îi ştii deja deznodământul şi speri într-o izbăvire de tip deus ex-machina pentru un Adam care a greşit copilăreşte încă de la primii paşi. Dar vocea cântată şi alintată a unui Dumnezeu feminin care îl foloseşte pentru a-i da lecţii de putere unui Lucifer-bufon întreit în persoană, urmând în batjocură modelul creatorului său, nu are veşti prea bune pentru cuplul care se vede disputat între Bine şi Rău, condamnat să încerce mereu şi mereu izbăvirea prin iubire.

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara

„Tragedia omuluii” de Imre Madách

Regia: Silviu Purcărete

Decor / Costume: Dragoș Buhagiar

Muzică: Vasile Șirli

Dramaturg: Visky András

Text în versiunea lui: Silviu Purcărete și Visky András

Asistent regie: Ilir Dragovoja

Asistent compozitor: Éder Enikő

Inginer sunet: Bayer Sebastian

Cu: Aszalos Géza, Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Csata Zsolt, Éder Enikő, Hegyi Kincső, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lanstyák Ildikó, Lőrincz Rita, Lukács-György Szilárd, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Mihály Csongor, Molnos András Csaba, Tokai Andrea, Tóth Eszter Nikolett, Vadász Bernadett, Vass Richárd, Tar Mónika
Foto: Petru Cojocaru