Există miliarde de motive pentru care ni se pare incorect tot ce ni se întâmplă: 1. pandemia care arată cu degetul cât de bolnavi suntem fizic și emoțional; 2. schimbările politice care promit reforme și vând iluzii frumos ambalate; 3. prețurile care continuă să crească și nevoile noastre pe care nu reușim să le mai satisfacem; 4. înainte: prea puțin timp pentru noi; acum: prea mult timp cu noi; 5. singurătatea – tratată ca o stare de spirit, ca o maladie, ca pretext care ne împiedică să facem pace cu vocea noastră interioară și cu cei din jur. Unii spun că „românul nu e niciodată mulțumit”. Nu știu dacă e o trăsătură a nației sau dacă, de fapt, ține de fiecare dintre noi să schimbăm perspectiva. Și dacă tot vorbim de o perioadă în care ne întoarcem către proximități, în spațiul domestic, către familie și apropiați, ce-ar fi să punem la bătaie toate nemulțumirile și cuvintele nespuse până acum?

Pentru că teatrul nu a dispărut, ci a intrat într-o perioadă de hibernare pe termen nedefinit, el se mai trezește din când în când pentru câte o gură de aer. Și atunci respirăm și noi. Cât de adânc putem. Spectacolul „(In)corect”, textul și regia Leta Popescu, produs de micul mare Reactor clujean chestionează conflictul dintre generații. Da, „s-a mai vorbit” despre tema asta, dar nu s-a spus chiar tot. Investigată cu atenție și urmărind extensiile ei în prezent, vedem copii și părinți care nu reușesc să comunice sau, de fapt, mai problematic, să se înțeleagă unii pe ceilalți. Și asta fără să fie vorba de o schimbare de paradigmă, de căderea unui regim politic sau de mari revoluții ideologice. În funcție de datele biologice, de educația și de contextul social pe fundalul căruia ne-am format ca indivizi, filtrele prin care privim lumea și îi percepem pe ceilalți sunt extrem de diferite. De la o generație la alta, rareori ne întâlnim în concepții despre viață, în preferințe și atitudini.

„(In)corect” a avut premiera în luna februarie, dar ajunge la noi în format virtual în această perioadă. Face parte din programul „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale”, inițiat de Reactor în 2019, odată cu spectacolul de teatru muzical „La Plasticatta”. Programul, co-finanțat de AFCN, urmărește facilitarea comunicării dintre generații prin intermediul storytelling-ului și include trei spectacole, o platformă de mediere culturală și proiecții de filme concentrate în jurul aceluiași subiect.

Nedreptățiți. Neînțeleși. Nesusținuți. Cam așa ne simțim uneori în familiile noastre, mediul care la o anumită vârstă încetează să mai fie o plasă de siguranță. Spectacolul scris și regizat de Leta Popescu narează povestea unei familii disfuncționale. În timpul unei vacanțe în Delta Dunării – un spațiu fragil, prea puțin explorat și de o frumusețe sălbatică, redat cu ajutorul unui colaj video semnat Doru Vatavului –, disensiunile dintre ei ies la iveală sub forma unor amintiri, a unor mărturii vii și dureroase. Deși reuniți pe un teritoriu neutru, fără implicații emoționale, viețile lor sunt atât de diferite, încât tensiunile pur și simplu izbucnesc. În contrast cu liniștea locului și armonia sunetelor pe care le fac actorii – atmosfera sonoră fiind creată de Oana Hodade într-o convenție aproape realistă –, relațiile lor sunt ca apele tulburi ale punctului în care Dunărea se varsă în Marea Neagră.

Protagoniștii sunt Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emõke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus și Doru Taloș. Pentru că spectacolul jonglează cu planul real și cel convențional, alternând prezentul cu amintiri și fantezii, interpretările actorilor rămân lucide și precis calculate. Ei sunt personajele, dar și ei înșiși, pregătindu-se pentru secvența următoare. Scena de la Reactor devine neîncăpătoare atunci când toți cei opt actori rămân aproape permanent în spațiul de joc și contribuie la crearea unei atmosfere DIY fantasy (n.r. „Do It Yourself”). Prin tehnici inspirate de estetica regizorală a lui Katie Mitchell, replicile sunt dublate de acțiuni în timp real, transmise pe un ecran îndreptat spre public. Universul scenografic este gândit de Lucia Mărneanu, astfel încât să folosească obiecte banale de recuzită ca fierul de călcat, fulgii sintetici sau uscătorul de păr în obținerea unor efecte speciale sau a unor momente dramatice într-o cheie suprarealistă (ca de exemplu, scena masturbării cu fierul de călcat aburind).

Textul Letei Popescu este generos în intenții și situații care deschid alte fire narative posibile, dar și ambivalent: apasă butoane sensibile, în timp ce te face să râzi amar. Valoros din punct de vedere dramaturgic, „(In)corect” are consistența unui jurnal intim, în care spune tot ce noi ceilalți poate nu avem curajul sau nu găsim niciodată timpul oportun. Prin pasaje narative ample, sondăm în interiorul personajelor, aproape simțindu-le traumele, neîmplinirile. Fiecare are povestea lui, puternică și de sine stătătoare, un argument solid în favoarea sa. Spectatorul nu primește rolul judecătorului pasiv, ci al ascultătorului atent; el e cel în fața căruia sunt dezvăluite perspective și descoperă că fiecare are dreptate în felul său. „Cum se repară Daciile, așa se repară și oamenii: în principiu cu o sârmă”. O „comedie nostalgică” despre paradoxuri și generații, despre încercările de a fi împreună în timp ce trăim în lumi diferite.

„(In)corect” dă dreptul la replică fiecărui personaj. Cu toate intențiile bune din lume, părinții încearcă să le ofere cât mai mult copiilor. Consideră că viața lor a fost mai rea și mai greu încercată decât a lor și că ar trebui să fie recunoscători pentru ceea ce au. La rândul lor, copiii simt că nu au fost tratați așa cum ar fi meritat și că părinții lor nu fac suficiente eforturi. Dar cum reușesc mama și tatăl să fie imparțiali față de fiecare fiu în parte? Dacă ai doi copii, cum faci să îi ajuți la fel, în funcție de nevoile fiecăruia? Împrumuți bani pentru a le cumpăra un apartament, le interzici fumatul pentru binele și sănătatea lor și eviți orice discuție despre sex și dezvirginare. Însă toate astea te îndepărtează până ajungi chiar în punctul în care nu îți mai cunoști cu adevărat copilul. E greu să te descurci când partenera e tot timpul plecată și ți se întâmplă să te îndrăgostești, că așa-i în viață; cineva trebuie să te asculte și să te înțeleagă și pe tine.

Sincer și sensibil, spectacolul scris și regizat de Leta Popescu, la Reactor, seamănă cu un joc, în care actorii mută fiecare piesă în parte ca să ajungă la nivelul următor. Pune întrebări simple cu privire la locul și responsabilitățile femeilor și ale bărbaților, la raporturile de putere dintre ei sau la ceea ce ne definește sexualitatea, indiferent de vârstă. Avem dreptul la individualitate și la propriile alegeri sau părinții sunt îndreptățiți să ia decizii și să condiționeze viața copiilor? Nu știm cine are dreptate sau pentru cine este mai greu să ducă acest dialog. Nici măcar în familie nu suntem niciodată sinceri și nu spunem adevărul până la capăt. De teamă. Să nu fim respinși sau ca opinia noastră să nu fie anulată de acel „eu am fost ca tine, tu n-ai fost ca mine” sau „tu nu știi nimic”. Sau pentru că celălalt nu privește și din punctul meu de vedere. E incorect, dar abia acum învățăm să fim altfel, iar faptul că începem să vorbim (și) prin spectacole de teatru despre decalajele dintre generații, e un pas înainte. Pentru că e un fenomen care există, dar pe care nu îl considerăm suficient de important și îl lăsăm să se perpetueze fără să discutăm măcar despre el.

Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca

„(In)corect”

Text și regie: Leta Popescu

Scenografia: Lucia Mărneanu

Mișcarea scenică: Farid Fairuz

Atmosferă sonoră: Oana Hodade

Colaj video: Doru Vatavului

Asistență de regie și pregătire muzicală: Dominik M. Iabloncic

Cu: Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus, Doru Taloș

Foto: Doru Mihai Vatavului