Prima zăpadă (un fake) în ultimă zi de noiembrie (un remake), sub un cer ca un șomoiog de câlți cu care cine știe ce seimen și-a curățat sâneața (știu că e frustrant, dar e vorba doar despre o armă de foc de tare demult – nu că la altceva decât la armament de-nflăcărare nu ne-ar duce mai pe toți gândul și avântul –; pe de altă parte încercăm, cu disperare și-n van, din 1916 încoace, să facem bolta care-apasă și din altceva decât din plumb – bine că nu reușim). „E târziu, e prea târziu la mine-n gând”, vorba lui George Țărnea, iar spaimele ar fi cele din „Moartea lui Pierrot” a lui Norman Linsday (care știa axiomatic că soluția supraviețuirii e-n balanța matricială ale cărei talgerele sunt „Pierrot & Harlequin”). Scenograful Bacovia propusese, deci, cu vreo trei ani înaintea australianului (pictorul semăna teribil, cam pe-atunci, cu Peter O’Toole, iar în acest scenariu joacă rol de director de scenă) atmosfera unei lumi fără de Pierrot, a unei plan(e)te vidate de sevă și de cromatică. În obraji și-n univers culoare se-ntoarce cât Pierrot și Harlequin zâmbesc, râd, și-n privire le respiră, sub epiderma din celule de voie-bună, o tandrețe nemărginită, cât toată povestea izbucnită din goluri, de la Facere-ncoace.

O tandrețe care cunoaște și dincolo de ce ne-ar face să zâmbim, o tandrețe soteriologică, o tandrețe care e totuna cu solidaritatea, cu Pietá, cu gândul de nedefinit din ochii Ființei care, deși știe cum arată finalul, mai știe și că de toate începuturile și perpetuele reînceputuri merită să te bucuri. Fiindcă altfel nu ar mai fi fost lăsate să fie.

E ceva ce intuiau, desigur, privirile Annei Magnani și ale lui Marlon Brando în „Orfeul în infern” al lui Sidney Lumet. Ceva ce se citește doar în ochi și în voce, ceva ce actorii își reamintesc chiar fără s-o fi trăit vreodată (căci meseria le e să-nceapă vieți, așa cum meseria spectatorului e să le ducă mai departe). Ceva ce am regăsit, astă-vară, în ochii celei care, în laboratorul de pe strada Lucian Blaga (poetul care nu strivea corola de minuni… – e-o neîntâmplare-n toate: văd și vă zic) îmi dovedea că sarscovul e departe, deși numai ochii i se vedeau (ai ei, nu ai virusului) din costumul de protecție, ochii și vocea (Dumnezeule, cât de umană!). Ambele de o consistență lichidă, amniotice de-a binelea, cum se cuvine oricărei cotidiene ori măcar sezoniere luări de la capăt.

Am văzut asta (suspiciunea unei motivații oedipiene o port cu mândrie într-un ungher al retinei și-n simptomatica heraldică feminină a coardelor vocale), am văzut-o în ochii de săiastră ai unor medici și-n glasurile lor alternând după rețete personale bemolul și becarul (pe unele dintre personajele acestei povești le-ați văzut la televizor, unul e deja în țara de dincolo de oglindă): Angela Bădică, Delia Dumitrache, Beatrice Mahler, Andreea Moldovan, Mariana Pavel, Mariana Petrescu… E la mijloc un melanj de tandrețe, curiozitate și împăcare neîmpăcată cu implacabilul (care-ar trebui placat ca la rugby, măcar în efigie). E ca atunci când Katica Illényi face melodic eterul, iar acesta devine o jucărie strecurată în sacul lui Moș Crăciun de Leon Theremin. E ca atunci când androidul Data al lui Brent Spiner încearcă, nu mai puțin tandru și curios, călătorind printre stele cu Enterprise, să înțeleagă mecanismul bizar al zâmbetului și-al lacrimii, al impulsului de a supraviețui. Un cyborg-angel, în definitiv. E ca atunci când ochii lui Thomas Beckett al lui Richard Burton, cu spadele conjuraților înfipte în el, cel prăbușit lângă altarul din Canterbury, pare a spune în deplină serenitate: „Iartă-le lor că nu știu ce fac”. E ca atunci când Anda Onesa trecea duios, ca Anastasie, geamănă peste milenii a Antigonei, prin mizeria ultimului război mondial. Sau ca atunci când Nicoleta Lefter trecea printre gutierele „Inimilor cicatrizate”, mutând sanatoriul blecherian de la malul Mânecii la malul constănțean al Mării Negre. Ori când „Cititoarea” Suzanei Macovei colinda prin varii ipostaze ale lumii urbanizate ca un Till Eulenspiegel de carnală bibliotecă, în spectacolul de la Mureș. E ca atunci când Valeria Seciu poartă în ochi și-n coardele vocale „vocea umană”, ducându-l pe Cocteau nu în afara ei, ci și mai înlăuntrul lui. Regină a duioșiei și încarnare a tandreții și feminității între explozie și panaceu.

Cred cu tărie că, indiferent de scenă, ochii trebuie să vorbească și vocea să privească până-n miez, până-n plăsele. De multe ori, în didascaliile scrise ori vizibil sesizate de actori se vede bine asta. Chiar când par bizarerii, precum o indicație din Danton al lui Camil Petrescu, un personaj trebuind să aibă „privire de crin alb”. Aș adăuga, dincolo de previzibilele flori de gheață de pe geamurile iernii care stă să-nceapă, florile lui Ion Alin Gheorghiu și ale Georgiei O’Keeffe.