Căutare, sens, forme noi. Nina Zarecinaia în baia Olgăi Török

Probabil una dintre cele mai afectate meserii în perioada pandemiei a fost actoria. Iar teatrul online a început să pară firul de păr de care să te agăți ca să te menții la suprafață, să aștepți să treacă furtuna. Să creezi ceva, să oferi ceva, să nu abdici de la propriile valori, să încerci să păstrezi o formă de normalitate, într-o lume din ce în ce mai absurdă.

În acest context Olga Török, cunoscuta actriță a Teatrului German din Timișoara, a simțit că e momentul să exploreze „forme noi” și, împreună cu tânăra regizoare Paula Breuer, din Germania, a construit un spectacol, unul dintre primele spectacole de teatru virtual ale pandemiei, o colaborare 100% independentă, care a avut premiera în luna iunie și s-a jucat doar de câteva ori.

În această toamnă, spectacolul a fost reluat. „V.I.P. – Very Isolated Person” este o încercare de adaptare la o situație critică, este o formă de explorare a universului lui Cehov dintr-o perspectivă contemporană/pandemică, este un mic joc de-a teatrul, în care o actriță – o actriță care în urmă cu câțiva ani a jucat pe scena Teatrului German din Timișoara rolul Ninei Zarecinaia, într-o montare semnată de Yuri Kordonsky – se caută și se regăsește în și prin lumea din „Pescărușul”.

Proiectul a fost realizat printr-o colaborare virtuală între cele două artiste, cu resurse și tehnică proprii, textul fiind scris de Paula Breuer, o prelungire contemporană a ideilor din „Pescărușul”, o chestionare a meseriei de actor în contextul pandemiei, o încercare de a pune sub semnul întrebării și de a căuta răspunsuri pentru o mie de lucruri care i-au frământat pe artiști în această perioadă.

Cele două artiste au ales ca spectacolul să se desfășoare pe ZOOM, cu un număr limitat de spectatori, refuzând să se difuzeze în regim de livestream, pentru a crea, măcar parțial, sentimentul acela de intimitate care exista într-o sală de teatru și pentru a-i cere spectatorului „un minim efort, acela de a intra în spațiul actriței”.

Așadar, îți pui căștile, deschizi laptopul și aștepți… Încet, încet, intri în spațiu, o cameră de baie, o cadă care se umple cu apă, o femeie care se mișcă în acel spațiu, un uscător de păr pus în priză… Sunt câteva momente prelungite în care spectatorul, dacă își exersează răbdarea, greu încercată de aceste luni din viața noastră, își dă voie să pătrundă în intimitatea acelui spațiu.

Și apoi face cunoștință cu Nina/Olga. După doi ani de „viaţă crudă”, cum îi spune ea, şi de încercări eşuate, Nina se întoarce în locul de unde a fugit. Dintr-o tânără plină de speranţă, s-a transformat într-o ființă care poartă cu ea răni și traume și care a înţeles că: „Actoria nu înseamnă faimă, nici strălucire şi nici ceea ce am visat, ci puterea de a supravieţui”.

Altfel sună aceste cuvinte în contextul în care actoria e, așa cum spuneam, una dintre cele mai afectate meserii, iar în ultima vreme cu toții am simțit că „a supraviețui” e singurul cuvânt cu adevărat valabil.

Urmează un joc simplu de-a întrebările și răspunsurile, în care spectatorii, deși rămân anonimi, sunt antrenați activ în poveste. Nina povestește, Olga caută răspunsuri. Într-o baie modernă, impersonală, Nina se destăinuie și o face aproape copilărește, naiv, iar Olga, la un secol distanță, caută, prin intermediul ei – sau, mai degrabă, folosind-o ca pretext, răspunsuri personale în cea mai complicată perioadă pe care o trăiește ca actriță. Cum să joci teatru online? Există aşa ceva? E posibil? Dacă modifici tot ceea ce știai, dacă modifici timpul şi spaţiul se mai numeşte teatru ceea ce rezultă? N-ar fi mai corect să-l numim altfel?

Olga citează chiar și se citează pe sine din spectacolul realizat de Yuri Kodnosky, în 2013, în care o juca pe Nina – Nina care, evident, a marcat-o la acel moment și o marchează încă. Cel mai frumos și mai realizat moment artistic al spectacolului, rămâne cel în care, după ce privește pe telefon înregistrarea cu o Nina din alt moment al existenței ei, Olga se cufundă în apa din cadă și începe să spună monologul celebru al lui Cehov – „oamenii, leii, vulturii și potârnichile…” –, care sună teribil și apocaliptic în acest context, iar ideea „formelor noi” se conturează mai degrabă profetic-înspăimântător.

Deși este departe de a fi perfect, deși creează în primele minute și premise false, încălcând chiar una dintre celebrele reguli ale lui Cehov – cea care spune că, dacă pui o pușcă în actul I, ea trebuie să tragă în actul III (uscătorul de păr pus în priză, în apropierea unei căzi pline cu apă, nu este niciodată cu adevărat folosit) –, spectacolul „V.I.P. – Very Isolated Person” oferă câteva momente de grație, de actorie extraordinară, de sinceritate și căutare autentică a sensului, care sunt azi mai importante ca orice.