Dialog despre teatru și perspective post-pandemie

Teatrul independent a devenit anul acesta personajul principal al unei povești cu final necunoscut. Văzut mereu prin lentila fragilității, sectorul teatral independent a constituit de la începutul anilor 2000 și până în prezent un subiect fierbinte. Situat mereu la limita supraviețuirii, acest fenomen (încă vulnerabil) a reușit să se dezvolte și să genereze contexte favorabile pentru zona experimentală, crearea unor mici trupe și nașterea unor direcții estetice. El a fost casă și masă pentru tineri creatori, aflați la început de drum, neasimilați unor instituții de stat, dar care au putut aici să-și facă meseria. În 2020, ușile teatrelor s-au închis. Ceea ce pentru independenți a însemnat un pericol foarte mare: de a nu mai avea posibilitatea de a le redeschide. Vreodată. Au trecut luni întregi, timp în care teatrul a experimentat (pe bune!) diferite formule de existență.  Încă nu știm ce se va întâmpla în continuare, dar „spiridușii” caută, cu energia rămasă, soluții de salvare. Până la urmă, un nou an își anunță venirea. Poate nu cu rezolvări, dar măcar cu speranțe și forțe proaspete.

„Nu versus, ci împreună.” a fost concluzia platformei de dialog „Versus”, lansată în cadrul festivalului omonim, organizat online de Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea între 11 și 13 decembrie. Un festival tânăr, pregătit de o echipă energică și determinată să aducă în dialog segmente aparent contradictorii. Gândit sub tema „Stat vs. Independent”, spațiul virtual de discuții a fost moderat de teatrologul Oana Borș și a dezbătut, pe parcursul a trei episoade, problemele actuale, efectele pe termen lung ale pandemiei, dar și posibile soluții de depășire a crizei. Managerii George Ivașcu, Andrei Grosu, Erwin Șimșensohn și Maria Rotar, regizorii Radu Nica, Radu Iacoban și Andrei Măjeri și dramaturgul Mihaela Michailov au luat cuvântul și au încercat să schițeze portretul unui segment teatral grav afectat de măsurile impuse de criza sanitară și aflat în căutarea unor scenarii fezabile de supraviețuire. În discursul lor s-a regăsit cel mai des cuvântul colaborare.

Stabilitate financiară, politici publice coerente și o bună înțelegere a sistemului

Mai toate poveștile cu și despre teatru încep cu s-a născut dintr-o nevoie. Astfel amintește și Mihaela Michailov că a fost înființat Centrul de Teatru Educațional Replika, care împlinește curând șase ani de activitate, „dintr-o nevoie a noastră ca artiști, de a dezvolta o direcție de teatru social, politic, educațional. E important ca această direcție să își găsească un spațiu și un teritoriu de continuitate”. Și tocmai despre această continuitate se pune problema acum. În ultimele luni, un grup de lucru s-a întâlnit și a făcut numeroase demersuri pentru a aduce la cunoștința autorităților situația delicată a teatrelor independente. „E nevoie de tipuri de finanțare care să ne dea un anumit tip de stabilitate” spune Mihaela Michailov. Principala problemă și solicitare a profesioniștilor independenți vizează crearea unor politici culturale substanțiale, care să asigure o sursă de finanțare constantă acestor entități. Însă acestea „trebuie să vină după o cunoaștere clară a diversității structurilor care există în acest moment.” În acest sens, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală lucrează la o cartografiere a sectorului cultural independent din România, care va putea fi consultată ulterior.

Unteatru s-a împrietenit cel mai tare cu spațiul online în pandemie. A pus bazele primei platforme VOD a unui teatru independent românesc – unteatru cinematic – și a născocit „ș.a.m.d.” – un performance transmis 24/7 live din sala de spectacol, în așteptarea unor măsuri concrete de susținere a spațiilor culturale independente. Sunt extrem de creativi și au reușit să se reinventeze (a câta oară oare?) chiar și atunci când un virus global a pus pe pauză o lume întreagă. Andrei Grosu a afirmat la întâlnirea din data de 11 decembrie că provocarea abia acum urmează. „Problema e ce se va întâmpla din ianuarie-februarie. Din momentul în care vom putea să ne întoarcem în săli, pentru că oamenii nu vor veni cum veneau înainte. Noi vom avea un an de zile probleme, să susținem chiria spațiului și salariații cu o capacitate de 30% de ocupare a sălii, spre exemplu. Anul 2021 și jumătate din 2022 vor fi cele mai grele.”

O posibilitate de revenire după această perioadă de inactivitate ar fi, în opinia Mihaelei Michailov, „ca instituțiile să dezvolte coproducții și să lucreze proiecte împreună. Pentru noi e important să găsim modalități de colaborare pentru ca spectacolele să existe și să se joace în spațiile în care au fost făcute. După părerea mea, acesta ar fi drumul, să existe niște colaborări. Așa cum există teatre importante din lume care fac proiecte în colaborare cu grupuri artistice. Se gândește la nivel colaborativ. Dacă ar fi mai prezent și la noi, ar da naștere unor noi formule creative, ar fi bine și pentru instituțiile de stat să se întâlnească cu independenții, ar fi benefic pentru ambele forme.”

Întrebați de Oana Borș cum arată viitorul, cei doi au răspuns:

Andrei Grosu: Sper să arate așa cum ne-am imaginat noi, acum câțiva ani când am avut curajul să începem. Mi-aș dori foarte tare ca toți oamenii din jurul nostru, din unteatru și din teatru, să poată să facă ceea ce își doresc cu adevărat să facă, să creeze și să fie ajutați să facă lucrul acesta și să nu mai apară replici de genul „nu mă interesează produsul ăsta, dacă nu se vinde, nu e important și mai bine faci lucrul ăsta acasă la tine”.

Mihaela Michailov: E clar că e un sector care s-a uzat emoțional foarte mult. E foarte trist că suntem în punctul acesta. Cred că am reușit să împingem un pic mai departe ce s-a întâmplat în ultimii 15-20 de ani în zona artelor spectacolului. Sper să nu mai începem, de fiecare dată, de la zero, ci de la o bază de discuție. Să se știe cine suntem pentru că e destul de trist să mergem la întâlniri și oamenii să nu știe cu cine se întâlnesc. Sper să existe în special o viziune și un set de politici publice care să capete materialitate.

Libertate estetică în teatrul independent, încurajarea dramaturgiei românești contemporane și reinventarea teatrului în/după pandemie

Regizorii invitați să participe la cea de-a doua discuție din cadrul platformei „Versus”, Radu Nica, Radu Iacoban și Andrei Măjeri, au abordat tema din dublă perspectivă, având cu toții atât experiența lucrului într-o instituție publică de spectacol, cât și într-un spațiu independent.

Politica repertorială este un aspect despre care Radu Nica spune că îi lipsește mult în teatrele de stat. „Îmi convine libertatea pe care o avem în mod normal în teatrele de stat, de a alege textele pe care ni le dorim. Dar ca spectator îmi lipsește o politică mai concentrată pe diferite teme, o politică culturală mai clară, mai vizibilă, mai conectată la zilele noastre.” În timp ce, în privința teatrelor independente, regizorul consideră că foarte multe dintre ele „au o politică repertorială, culturală, promovează un tip de estetică care mi se pare mai riscantă, mult mai în avangardă, mai conectată la ceea ce se întâmplă internațional.” Prima lui colaborare cu spațiul independent s-a întâmplat la REACTOR-ul clujean, după ce descoperise diferențele frapante ale sistemului teatral american. „Ce m-a șocat foarte tare a fost statutul artiștilor. Nivelul de sărăcie al artiștilor pe care l-am întâlnit acolo, aici nu l-am regăsit. Există o practică acolo, în care lumea după spectacol cere donații. Ca un fel de artiști stradali care acceptă donații. Pe lângă biletele cumpărate, ei luau bani. Sistemul acela este mult mai dur, cum este și societatea americană, de altfel.”

Radu Iacoban a debutat în teatrul independent, ca actor la Teatrul LUNI de la Green Hours și ca regizor la Godot Cafe-Teatru, a pornit de la zero și a cunoscut toate greutățile până să fie angajat la Teatrul Mic. „Mediul independent m-a influențat să încep să scriu texte și să mă duc spre regie.” Întrebat dacă el crede că, în afara crizei actuale, sistemul independent din România s-a consolidat în ultimul timp, răspunsul său este extrem de sincer: „O să fiu radical și o să zic că nu. Mă uitam ce s-a întâmplat în București, iar aceste structuri sunt atât de vulnerabile, din păcate. O spune un om care a jucat în 16-17 cluburi, care se doreau a fi teatre. Dar cred că mai trebuie insistat vreo zece ani. Pe parcurs poți crea un context nou, poți aduce oameni noi.”

Pentru Andrei Măjeri, spațiul independent nici măcar nu a fost o opțiune la începutul carierei sale. „Aveam în cap că trebuie să demonstrez la început ce pot să fac cu textele mari. Ulterior, au început să apară anumite concursuri pentru regizori și în teatrele de stat și în cele independente.” Astfel a pornit colaborarea lui cu teatrul Apollo111, unde a montat două spectacole și îl pregătește pe al treilea. „După experiențele astea, văd mai multe asemănări decât diferențe. Poți să dai castinguri reale, deși și în jurul teatrelor independente sunt mici familii create. Dar pot fi sparte mai ușor decât într-un teatru de stat.” Vorbind despre relația cu publicul în teatrul independent, Andrei Măjeri spune că „acest tip de percepție că fiecare teatru are publicul său mi se pare cea mai periculoasă. Semi-inconștient, și teatrele independente au început să gândească la fel. Cumva creează niște bule, care dau un grad de originalitate, dar care nu se sedimentează dacă nu intră în dialog cu ce se întâmplă în jur.” De asemenea, regizorul s-a numărat și printre participanții programului Drama 5 – rezidență de scriere dramatică, de la Cluj. „Dramaturgia românească contemporană nu aș spune că nu există, dar nu există o platformă. Cred că ar trebui să se scrie, să avem autori dramatici puternici și montați, care să nu devină literatură. Nu cred neapărat în durabilitate. Poate nu trebuie să dureze 100 de ani, ci să fie ceva extrem de bun pentru acum. Văd năuceala asta și la colegi mai tineri, pentru că nu știu de unde să înceapă.”

În continuarea discuției despre dramaturgia românească, Radu Iacoban afirmă: „Eu cred că trebuie să existe acest exercițiu de a încuraja dramaturgii, dar el nu există. El vine dintr-o nevoie de exprimare, cum a fost la mine. Aș fi vrut să întâlnesc mentori din România, care să vină la spectacol și să îmi spună ce nu funcționează și aș fi acceptat. Până nu vom ajunge la programe coerente care să susțină scriitorii dramatici, care să vină la pachet cu mentori care să îi pregătească, până nu vom avea și în teatre bugete alocate dramaturgiei românești, nu vom vedea texte noi și, în cele din urmă, de calitate. Poate să fie un fail, două, trei, dar la un moment dat va apărea ceva bun și o direcție.” Un sprijin în acest sens ar putea veni din partea teatrelor naționale, spune Radu Nica, dând exemplul Festivalului FEST-FDR Timișoara sau cel de la Piatra Neamț.

Oana Borș schimbă direcția discuției și introduce problema reinventării teatrului sub presiunea pandemiei. „Mi-am dat seama că dacă încercăm să facem teatru în continuare, e ceva greșit. Și nu am mai făcut teatru. Evident că tipurile de așteptări existau și nu ai cum să le ocolești.” explică Radu Nica. Despre spectacolul realizat în această perioadă la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, „Pool (No Water)”, regizorul adaugă: „E o formă hibridă, care sigur că are elemente comune cu teatrul, dar și cu arta vizuală. Dar nu știu dacă contează. Noi am simțit nevoia să ne exprimăm pe un teritoriu pe care nu îl cunoșteam. Sigur că era riscant, dar ni s-a părut important să nu stăm să așteptăm să treacă pandemia. Formele acestea hibride existau oricum în multe alte părți, dar la noi în România nu s-a forat foarte mult în direcția asta. M-aș fi așteptat, însă, să suscite niște discuții un pic mai detaliate. Pentru că e o schimbare de paradigmă și sunt argumente solide să spui că ăsta nu mai e teatru. Dar se pot trage niște concluzii. Mi se pare și o delăsare a actului critic în România. Un pic mai multă reflecție asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru poate nu ar strica.”

Andrei Măjeri propune o perspectivă distinctă: „Cred că în perioade ca astea de tranziție spre un ceva, publicul se îndepărtează de artist dintr-o nevoie; pentru că publicul care s-a izolat avea o gândire retrospectivă – de a recupera ceva. Pe când, artistul a considerat că e momentul să exploreze teren nou, doar că nu a avut cui să dea creația. Mi-e teamă că, după perioada asta, spectatorii care vor reveni, vor căuta forme clasicizate, lucruri pe care și le imaginează ei că ar fi specificul unei anumite arte. Mi-e teamă că va fi un pas înapoi în dialogul cu spectatorii după această perioadă.”

Problema prioritară rămâne, însă, susținerea artiștilor independenți, pe care o amintește și regizorul Radu Nica. După trecerea pandemiei, vor fi necesare eforturi și mai mari și o regândire a surselor de finanțare: „AFCN nu este suficient și ar trebui destinat exclusiv spațiului independent pentru că există un soi de concurență neloială între departamentele de management și marketing ale teatrelor de stat și artiștii din zona independentă, care, pe lângă faptul că scriu proiecte, trebuie să și joace, să facă și curățenie; e un raport inegal. Și cred că ar trebui încurajată inclusiv colaborarea între instituțiile de stat și cele independente. Se întâmplă mult prea puțin.” Radu Iacoban întărește ideea, spunând că trebuie să se lucreze mult la legislație. „Nu poți să fii mereu atașat de un program AFCN, să îți dedici toată existența scrierii unui proiect. Trebuie găsită o subvenție permanentă din partea statului, cu o recunoaștere legislativă prealabilă. Apoi, cred că vom avea noi definiții legate de teatrul de stat și de teatrul independent. Ce înseamnă să îți iei angajamentul să rămâi într-o trupă permanent, ce înseamnă să lucrezi doar pe bază de colaborare.”

Un cadru legislativ care să asigure protecție socială, definirea statutului artistului și echilibrarea unor dezechilibre

Cum arată lucrurile din perspectiva managerilor instituțiilor teatrale de stat sau de repertoriu? Maria Rotar, director adjunct al Teatrului EXCELSIOR reia ideea coproducțiilor, care ar putea fi extrem de benefică în această perioadă. În urma unor parteneriate încheiate cu astfel de entități private, s-au născut două spectacole la EXCELSIOR, care au demonstrat că „resursa cea mai importantă a fost puterea de difuzare, pentru că ne-au deschis drumul către un nou public, dar și organizarea de turnee. E foarte greu, pentru că legislația noastră este rigidă, dar nu e imposibil.” Spre deosebire de teatrele subvenționate, artiștii independenți „vin în complementaritate pentru teatrele de stat. Își permit intruziuni mai specifice, mai incisive, mai targetate, mai curajoase. Sunt datori să își răspundă doar lor înșiși.”

Legislația actuală din România nu a suferit modificări de cel puțin 10-15 ani, în ciuda încercărilor profesioniștilor de a înainta diverse propuneri. Motiv pentru care, de multe ori, organizatorii de artele spectacolului se lovesc de birocrație și proceduri care pun multe piedici. George Ivașcu adaugă faptul că „la nivel legislativ, suntem deficitari și putem recunoaște că foarte greu se modifică ceva. Deocamdată legea care ne coordonează prevede doar trei tipuri de instituții: cele de repertoriu, cele de proiect și cele independente. Prima intersecție valabilă e ceea ce se numește teatru de proiect, care permite acest tip de echilibru între inițiativa independentă, privată și instituțiile de stat. Teatrele bucureștene încep să simtă nevoia de a face acest hibrid. Mecanismele încă nu sunt reglate la nivelul cererii de pe piață. Cea mai bună relație între două modalități de a exista sunt teatrele de proiect. Eu am această continuă căutare, preiau spectacole de la festivaluri independente la Teatrul Metropolis tocmai pentru că este un teatru de proiect.” Din păcate, în România există la ora actuală doar patru teatre de proiect: Teatrul Metropolis, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul „George Ciprian” din Buzău și Teatrul de Artă Deva.

Erwin Șimșensohn consideră că un cadru legislativ care să le asigure protecție socială artiștilor independenți ar trebui să aibă prioritate, precum și definirea statutului lor. „Eu nu văd teatrul de proiect ca o soluție la o problemă, ci mă tem că poate acutiza criza socială a breslei. Cred că soluția nu e o formă de compromis. Existența trupelor de repertoriu e extrem de benefică pentru că asigură stabilitate socială a unui procent important din breaslă, asigură și posibilitatea unei gândiri repertoriale pe termen mediu și lung, o trupă care crește și se dezvoltă împreună. Cred că sectorul independent trece printr-o criză profundă, care nu li se datorează lor, ci guvernanților, indiferent de culoarea politică. Să existe în totalitate un cadru legislativ care să îi sprijine și mă refer la toate aspectele presupuse: facilități fiscale, programe coerente de sprijin (programe de finanțare multianuale).” Considerat un motor al culturii, teatrul independent „a avut curajul să facă anumite lucruri pe care teatrele de stat nu prea le fac – de a inova, de a face cercetare, de a pune accent pe experiment și prin asta, de a descoperi categorii noi de public.” Managerul menționează faptul că s-a vorbit destul de mult despre posibilitatea de a oferi mediului independent acces la infrastructura pusă la dispoziția instituțiilor publice. „E un lucru foarte bun, care cred că ar putea sprijini. Dar nu poate fi făcut heirupist, de azi înainte așa se face. Trebuie însoțit de o gândire strategică și de măsuri complementare, de o gândire foarte coerentă. Cred că instituțiile publice pot colabora în acest sens cu instituțiile independente.”

Apropo de statutul artistului, moderatorul platformei de dialog, Oana Borș, le adresează o întrebare legată de posibilitatea managerilor de a forța lucrurile să se pună în mișcare de jos în sus. „Dacă ar exista o mai mare disponibilitate de a se asocia a entităților private, particulare, care ar putea aduce o mulțime de beneficii și instituției publice, poate se pot schimba lucrurile și de la mic la mare. Unii fără ceilalți e posibil să nu mai putem exista. Poate fi o picătură din marele ocean, speculând atuurile fiecărei entități în parte”, răspunde Maria Rotar. Managerul George Ivașcu vine în completare: „E foarte important să găsim zone de protecție. Fiecare municipalitate ar trebui să aibă programe de susținere a mediului independent. Și/sau teatrul de proiect să aibă o mai mare susținere, pentru ca o parte din bugetul alocat să fie destinat spațiului independent. Cred că bunul cultural (actul artistic) ar trebui să devină produs cultural, să se adreseze unor beneficiari și să aibă acel tip de audiență definit, precis. Acest bun cultural își va găsi independența prin personalitatea noastră. Îmi gândesc mandatul pe termen lung, pornind de la necesități.” Punctul de vedere al lui Erwin Șimșensohn este: „Eu nu cred că lucrurile se pot rezolva de jos în sus, ci că e nevoie de voință politică și de oameni puternici în vârf care să ia inițiativă și să meargă până la capăt. Cred că la un moment dat trebuie să existe o înțelegere pe acest domeniu, să perceapă toată clasa politică că este un domeniu de interes național și că va fi în beneficiul cetățenilor întregii țări. O legislație va dezvolta instituțiile pe toate palierele și va aduce beneficii la nivelul întregii societăți.” El își continuă ideea, spunând că principalele direcții de lobby în sistemul teatral românesc de până acum au fost UNITER, singura instituție federativă, care a făcut propuneri legislative, și mediul independent, care a știut să își spună punctul de vedere. „Cred că exact zona cea mai lipsită de voce a fost aceea a managerilor instituțiilor publice. Nu există o formă asociativă, nu există o structură care să unească instituțiile publice de spectacol, ci doar voci individuale.” Dar s-a format recent o inițiativă a managerilor instituțiilor publice care poartă discuții și încearcă să găsească forme de asociere.

La finalul celor trei zile de schimb de opinii în cadrul platformei „Versus”, George Ivașcu conchide cu un gând optimist, de întâlnire și asociere, spunând: „la ora actuală e important să echilibrăm niște dezechilibre. Ideal ar fi nu versus, ci împreună. Trebuie echilibrate sistemele, astfel încât statutul artistului să includă această profesiune liberală pe care o avem. Suntem oricum supuși hazardului. Cred că principiile vor fi cele care vor guverna cel mai bine.”