O echipă de antropologi făcea cândva o cercetare într-un trib de undeva, din miezul Africii. Rezultatul a fost și un film prezentat mai întâi membrilor tribului, care nu au avut nicio reacție privind ecranul. Deși, ca să zic așa, se vedeau în oglindă, la treburile de zi cu zi. Tot încercând să obțină o atitudine, oricare ar fi fost ea să fie, antropologii au fost surprinși să-l audă pe unul dintre subiecți spunând ceva (apreciativ) despre o găină și aprobat de ceilalți membri ai tribului. Filmul a fost reluat, cu aceeași (lipsă de) reacție. Studiind secvență cu secvență cele proiectate pe pânză, cercetătorii au fost (încă o dată) surprinși să vadă, câteva secunde, trecând prin cadru o găină. Cheie și rost pentru acei primi spectatori ai documentarului, cum se vede prea puțin interesați de altceva, inclusiv de faptul că-i fuseseră actanți.

Mi-am amintit povestea (unde s-o fi citit? pe undeva prin Frazer? rămân dator cui îmi șoptește) gândindu-mă la un basm (la ce altceva, în zilele Crăciunului, când vrei să uiți și de tulpini virale, și de rădăcini dentare, și de frustrări teatrale) care mă obsedează de multă vreme: „Hainele cele noi ale împăratului”, al lui Andersen. Naratorul prezintă o lume în care, într-un fel sau altul, escrocheria e generalizată: nimeni nu își face treaba care i-ar fi dat s-o facă și la care s-ar presupune că se pricepe, drept care celor doi pehlivani nici nu le e greu să își umple conturile (chiar dacă pe-atunci nu existau bancomate). Și dacă, totuși, naratorul nu le-ar fi știut pe toate, în buna tradiție auctorială a prozei clasice? Și dacă cei doi nu erau șarlatani, ci chiar „meșteri mari” și mai norocoși decât colegii lor de „pe Argeș în jos”? În definitiv, auctorial inevitabil înseamnă și partizan.

Dacă, într-adevăr împăratul era îmbrăcat (spre necazul CNA) într-un material de textura și transparența aerului? Cel mult, l-am putea acuza de exhibiționism și abuz de putere. Nu însă și hainele de inexistență. Dar să revizuim un pic meseriile eroilor poveștii anderseniene:

Era, prin vremuri, un actor căruia așa de mult îi plăcea să aibă mereu roluri noi, încât și-ar fi dat orice avea (în general, suflarea) pentru ele și asta îi era îndeletnicirea de mai fiece clipă. Orașul era plin de viață, trecea prin stal, prin loji și pe la regrupare multă lume și o dată au venit și un dramaturg și un regizor care spuneau că știu să-i facă un rol cum nu se mai afla altul. „Strașnic!” și-a zis actorul și s-au apucat să-l înjghebeze. „Unde or fi ajuns cu lucrul?”, se întreba managerul (adică directorul trupei) și l-a trimis pe secretarul literar (consilierul artistic era plecat pentru documentare) să vadă cum stă treaba. Regizorul și dramaturgul (fiindcă, de mirare, cei doi munceau umăr la umăr) l-au chemat aproape și l-au întrebat dacă-i place. Ca să nu pice (de) prost, omul, ce să facă? S-a arătat încântat. Și-a venit și ziua premierei. Și spectatorii au aplaudat de-au făcut bășici în palme (acum, încă nu s-a aflat dacă au făcut-o de dragul actorului, ca să-și găsească ritmul pentru drumul până acasă ori fiindcă nu găsiseră altă modalitate de a trage palme, mă-nțelegi!). Cu o excepție. Nu, nu un copil (oră târzie, scenograf cu apetența materialelor transparente, regizor praxitelic, deci în admirația trupului omenesc etc). Mai degrabă vreun critic firoscos și degrabă vărsătoriu de sânge delicat. Sau un spectator obișnuit, să zicem, doar cu de-alde calfe și zidari ori cu meșteri mari „dă-dămult… mai dă-dămult”. Sau care s-o fi trezit cu nasul la cearșaf, cu viața-n sus și cu fața dată la-ntors.

Vreau să zic, să fi fost pe bune gol împăratul? Actorul? Rolul? În definitiv, vezi doar ce ai învățat să vezi ori numai cât te lasă retina. Nu e vorbă, împăratul și-o și caută, mai degrabă ispitit să facă băi de mulțime, umblând de zor, sub baldachin, prin târg, dar nici piața nu e mai interesată de finețuri decât de nutrețuri. Pe de altă parte, e drept că nici nu-ți poți arăta hainele numai creatorilor de haute couture, „Bravo, ai stil!” nu e doar pentru Maurice Munteanu, e și pentru degustătorii de tapaj din fața unor mici ecrane.

Așadar: era gol sau îmbrăcat împăratul? Eu cred că pentru unii era îmbrăcat și pentru alții gol. Dar nu mi se pare deloc firesc ca verdictul să aparțină celui mai puțin priceput, adică celui mai puțin zburdat pe imașurile unei meserii croitorești anume. Oricum, e lumea plină de „iluminați”. Năzuința lui Arghezi, din Psalmul VI, era firească, era omenească: «Vreau să te pipăi și să urlu: „Este!”», numai că:

„Pentru credință sau pentru tăgadă,

Te caut dârz și fără de folos.

Ești visul meu, din toate, cel frumos

Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.”

PS: Cunosc pe cineva, să-i zicem D, care prin studenția furtunoasă a ajuns la Cabana Bâlea Lac și s-a integrat harnic unei seri bahice gargantuești. Ducându-se la prici (locuia, ca să zic așa, la cucurigu – era prici cu etaj, dacă știți cum devine), o mână l-a prins hotărâtă: „ – Nea Gicule, un’ te’ci? Treci la culcare!”. Răspuns pătruns de îndoială carteziană: „ – Nu sunt Nea Gicu, sunt D…”. Insistență: „ – Ba ești nea Gicu și ești beat!”. De sus: „- D, treci la culcare – Nu pot. – De ce? – Fi’ncă nu sunt D, n-auzi că sunt Nea Gicu?”. Și mai cunosc pe cineva, să-i zicem R, de care-am dat în autogara unui orășel de provincie, după o zi în care avusese o ședință interminabilă, de la care fugea din când în când pentru câte-un deț. Mândru (scriitor, de…): „ – Băi, ca să nu mă recunoască și să nu mă ia de alcoolic fata aia de la bar, o dată am intrat cu canadiana pe față (era iarnă – n.m.), o dată am întors-o pe dos și o dată am luat-o sub braț!”. Stau și mă-ntreb dacă până-n ziua de azi (zău c-a trecut ceva timp) D a aflat dacă e Nea Gicu ori nu și R dacă a fost recunoscut. Cât despre hainele cele noi ale împăratului, ce să mai vorbim…