Cel care credea că esenţa omului nu era gândul, ci visul, August Strindberg, supranumit și „Suedezul zburător” sau „Scriitorul lunaticilor”, acest dramaturg naturalist „al sufletului conglomerat”, poet și autor de confesiuni/jurnale și romane, de povești fantastice, de studii funebre, ocultiste, de chimie, genetică, botanică și biologie, acest alchimist, pictor și fotograf, a lăsat literaturii universale o operă generoasă: 60 de piese de teatru, 15 romane, trei volume de poezii, 100 de povești fantastice și vreo trei „cărți albastre” – enciclopedii personale de alchimie și ocultism. A dus o viață aventuroasă, imprevizibilă, la limita între genialitate și nebunie. Căsătorit în trei rânduri, bântuit de episoade depresive, autoexilat și criticat de conservatori, autorul „Domnișoarei Iulia” a purtat cu sine idealurile unui teatru modern.  Acest Strindberg, negat de elită, rămâne în istoria culturii europene ca fiind singurul scriitor care a primit din partea poporului său Premiul „Nobelul Poporului” – 50.000 de coroane suedeze, adunate de susținătorii săi.

@Robert Roesler, 1881

A fost odată…

Un băiețel îndură o copilărie îngrozitoare, nefericită, petrecută în școli tiranice din Stockholm și din alte orașe suedeze, obsedat de spaima de întuneric și de faptul că este fiul unei servitoare. Pare punctul de plecare al unei piese de teatru semnate de August Strindberg, dar la fel de bine poate fi prima frază din propria lui autobiografie.

Povestea lui Strindberg a început la Stockholm, în Suedia, într-o familie cu doisprezece copii, el fiind fiul nelegitim al amantei tatălui său, cu care acesta s-a căsătorit mai târziu. Cu un tată burghez înstărit și o mamă slujnică într-o crâșmă, August a fost un copil singuratic, tot timpul revoltat, cu un comportament destul de ciudat: îi plăcea să biciuiască iarba și avea mereu impresia că este spionat… În același timp, era pasionat de fotografie și interesat de religie. A trecut printr-un incendiu – casa în care s-a născut și a trăit a ars și a fost demolată. În „locul” ei,  câțiva ani mai târziu, „a ridicat” o alta, scriind piesa „Casa arsă”. Între anii 1856 – 1861, a urmat un periplu prin mai multe școli din diferite orășele suedeze, de la una ajungând să fie chiar exmatriculat, iar în 1861 s-a înscris la Liceul Stockholm, unde a rămas șase ani.

A continuat apoi studiile la Universitatea Eppsala, zisă „Atena Nordului”, dar după doar o jumătate de semestru, nemulțumit și din cauza unor conflicte cu profesorii, a abandonat. A încercat, fără rezultat, să se facă actor și să studieze medicina, dar de fiecare dată a renunțat. În 1871, primind o bursă din partea regelui Carl al XV-lea, a revenit la studiile universitare și a scris una dintre piesele lui importante: „Master Olof”. Un an mai târziu, a părăsit din nou Universitatea, fără diplomă de absolvire și hotărât să nu se mai întoarcă.

Acest tânăr răzvrătit, care se pare că nu-și găsea locul nicăieri, a lucrat ca educator, gazetar, apoi ca bibliotecar la Biblioteca Regală. S-a adâncit în zonele greu accesibile, a învățat până și limba chineză, devenind un specialist în domeniu.

În 1876, în urma unor certuri puternice cu tatăl său, s-a despărțit de el fără să-l mai vadă vreodată; un an mai târziu, se naște piesa „Tatăl”. Tot în același an, Strindberg s-a însurat cu actrița Siri von Essen. Atunci când s-au întâlnit, ea era deja căsătorită cu baronul Wrangel, dar nu era fericită pentru că fusese nevoită să renunțe la visul de a deveni actriță. Strindberg a atras-o cu viața sa teatrală tumultuoasă, iar ea și-a părăsit soțul. I se nasc două fiice, iar în 1882, la Teatrul Regal i-au fost puse în scenă două dintre piese, cu Siri în rolul principal.

August Strindberg cu cei trei copii – Karin, Hans și Greta, în Elveția, 1886 @National Librabry of Sweden

În septembrie 1883, în urma publicării romanului „Salonul roșu” – o vastă frescă a societății suedeze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a autoexilat. S-a mutat la Paris, împreună cu soția și copiii, unde, pentru prima și singura dată – a început să scrie poezii. Tot aici a scris și „Confesiunile unui nebun” și și-a găsit alinarea în ideile lui Rousseau și Nietzsche. În perioada aceasta începuse să se simtă amenințat și urmărit, devenind mai mult un fugar – călătorea de la Paris în Germania, apoi în Elveția sau Italia. Nici în plan sentimental nu o ducea mai bine. Căsnicia suferea din pricina numeroaselor certuri. În 1889 s-au reîntors în Suedia, iar doi ani mai târziu Siri s-a despărțit de August. „Așadar, căsnicia mea s-a sfârșit după 10 ani de plăceri și neplăceri. Lecția: nu va căsătoriți niciodată!”, comenta Strindberg într-o epistolă. După divorțul chinuitor, Strindberg s-a mutat în Germania, acolo unde piesele sale au fost puse în scenă în mai multe teatre. Tot aici a întâlnit-o pe jurnalista austriacă Frida Uhl, care i-a devenit a doua soție. Au avut o fiică, pe nume Kerstin, dar la scurt timp, mariajul s-a destrămat, iar Strindberg s-a stabilit din nou la Paris.

@Muzeul Strindberg, 1897

Următorii ani din viața suedezului au fost sursa a numeroase speculații cu privire la sănătatea mintală a autorului. Strindberg a intrat în epoca „Inferno” (după cum a numit-o chiar el), dominată de paranoia severă, de experimente oculte și alchimice. Între lungile șederi în spitalele de psihiatrie, consumul de opiu și de absint pentru a intra în stări de transă, încerca să producă aur din sinteza altor elemente (arzându-și mâinile). Ajunsese până la a vedea suferința sa paranoică și obsesivă ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe o distrugere necesară în vederea recompunerii lui ca om. Întâlnirea cu Hariett Bosse – „femeia-copil”, cea de-a treia lui soție, l-a ajutat să depășească această criză spirituală, criză consemnată în romanul parțial autobriografic „Inferno. Legende”.

Întoarcerea fiului rătăcitor

La începutul secolului XX, la invitația regelui, Strindberg s-a întors în Suedia, după aproape două decenii. Era acum un autor care se bucura de recunoaștere internațională, iar piesele sale se jucau cu casa închisă. I s-a pus la dispoziție un mic teatru în Stockholm – „Teatrul Intim” în care, timp de trei ani, se vor juca piesele scrise de el. E perioada în care a scris în disperare, a conceput scenografii pentru piesele cunoscute sub numele de „teatru de cameră”, s-a ocupat de regia lor. Când punea în scenă „Drumul Damascului”, a întâlnit-o pe această tânără actriță cu care se căsătorește. El avea peste 50 de ani, ea doar 22. Prima întâlnire a reprezentat și momentul declanșator al „iubirii telepatice”: „faţa mică a lui Bosse se transformă, se însenină, dobândi o frumuseţe supranaturală; mi se păru că faţa ei s-a apropiat de a mea şi ochii ei mă învăluiau în flăcări negre. Apoi, fără să se scuze, ea fugi, iar eu rămăsei uluit, simţind că a avut loc un miracol şi că primisem un sărut care m-a îmbătat”. Iubirea lor a trecut prin scufundări în ocultism timp de șapte ani, cât durează relația lor. Pe fundalul logodnei, căsătoriei și a scurtului mariaj, s-a născut o fetiță – Anne-Marie și feeria alchimistă „Lebăda Albă”: „În gândurile mele te prind în braţe, în visele mele te îmbrăţişez, nimic pe pământ nu ne poate separa”…

Siri von Essen, Frida Uhl, Hariett Bosse și fiica lor Anne-Marie

Era 14 mai 1912. Ora 16.30. Avea 63 de ani. Și un cancer gastric care se declanșase înainte de Crăciun. Înainte de-a închide ochii pentru totdeauna, i-a cerut fiicei sale Greta, Biblia pe care o ținea pe o măsuță. Cu ea în braţe s-a rugat şi a spus: „Am lichidat toate conturile mele cu această viaţă. Acum nu mai există nimic personal”. Apoi, şi-a mângâiat fiica şi, cu o ultimă suflare, a rostit: „Dragă Greta…”