Michael Caine a fost distribuit pentru prima dată într-un rol la vârsta de trei ani, un spectacol de mâna a doua, gândit de mama lui. Trebuia să deschidă ușa unei distribuții variate de recuperatori locali de datorii și să rostească o singură replică: „Mami e plecată”. Sărăcia în care a trăit în anii copilăriei se reduce uneori la o bomboană pe care mama lui se chinuia s-o taie perfect în două, astfel încât nici el, nici fratele lui să nu se simtă cel favorizat sau cel defavorizat.
S-a născut în 1933, în mijlocul uneia dintre cele mai rele crize din Marea Britanie și cu șase ani înainte să îi pună punct ceva și mai catastrofal de atât, Al Doilea Război Mondial. Când au început atacurile aeriene asupra Londrei, Michael Caine, în vârstă de șase ani, și fratele lui, de trei ani, au fost evacuați și dați în grija unei familii noi. I se dădea să mănânce o conservă de sardine pe zi și în weekenduri, când cei care aveau „grijă” de el plecau de acasă, îl închideau în debaraua de sub scări. Nu e de mirare că a suferit de rahitism și a dezvoltat pe viață o claustrofobie sufocantă. Nici mirosul de usturoi nu-i place. A intrat în Serviciul Militar la 18 ani și a fost trimis să lupte în Războiul din Coreea. Chinezii mestecau usturoi așa cum mestecă americanii gumă, iar ăsta era semn clar că te afli în pericol. Nici uleiul de măsline nu mai poate să-l sufere în salate, pentru că în copilărie mama lui obișnuia să i-l bage în urechi ca să-l scape de ceară.
Experiențele din armată, când curăța cartofi, când stătea de pază în timp ce restul se duceau în oraș sau când răzuia și curăța podeaua din ghereta santinelei cu lame de ras vechi, toate acestea nu au făcut decât să-l ambiționeze, să-și demonstreze că nu e laș, că orice e posibil. S-a apucat de actorie ca să poată juca și rolul durului, dar și să obțină astfel primul sărut. În anii 1940-1950, accentul cockney nu trăda doar locul de unde veneai, ci arăta și încotro te îndrepți, iar pe atunci asta însemna nicăieri. Dar nu și în cazul lui Michael Caine, acest star de cinema cu două Premii Oscar câștigate și șase nominalizări, peste 100 de apariții în filme, căruia i s-a zis în primii ani de actorie: lasă-te, nu ești bun deloc!
Iată câteva sfaturi pentru tinerii actori aflați la început de drum, un soi de revers al medaliei, pentru că nimeni nu are dreptul să-ți spună că nu poți. Poți.
Niciodată nu am urmărit să fiu bogat și faimos. Din contră. Știind că nu o să fiu niciodată star, mi-am propus să mă simt bine și să devin pe cât posibil cel mai bun actor din mica mea lume. Nu o vedetă, nu mai bogat sau mai faimos decât oricine altcineva, doar pe cât de bun posibil. Dacă venea și o răsplată, era minunat, dar nu ăsta era țelul meu. Îmi plăcea, era amuzant și era mai bine decât să lucrez într-o fabrică. Uită de bogăție și faimă! Asta nu este o carieră. Pentru puținii oameni care reușesc – este rezultatul miraculos al unei munci grele, combinată cu un noroc extraordinar. Pentru foarte mulți oameni nu se dovedește a fi nici măcar amuzant. Nu e ceva la care să țintești. În schimb, cel mai bun sfat al meu pentru cei aflați la început de drum – sau pentru cei care simt că au luat-o pe un drum greșit – este: găsește ceva ce vrei să faci și învață cum să o faci cât mai bine. Nu toți putem să devenim actori faimoși. Dar, dacă reușești să găsești ceva care să-ți placă și dacă acel ceva o să te ajute să-ți plătești facturile, o să-ți găsești și drumul spre propriul paradis.
Dacă îți imaginezi că a deveni un star, în industria filmului sau în orice alt domeniu, înseamnă că nu o să pici din nou – că nu o să faci niciodată alegeri proaste, că nu o să mai ieși niciodată din grațiile cuiva, că nu o să fii niciodată implicat în ceva care arată magnific pe foaie, dar care te dezamăgește din cine știe ce motiv, chiar dacă oricine ar fi băgat mâna în foc că nu –, atunci, mai tare de atât nici că poți să te înșeli. Acele scaune de pe platou cu numele tău pe spate sunt făcute să se plieze și să li se îndepărteze numele destul de ușor. Succesul este ceva efemer. Este ca argintul viu în mână: frumos, minunat, imprevizibil și imposibil de stăpânit. Este ca un balon cu heliu care captează repede atenția tuturor, dar care imediat va sfârși fie pocnind spectaculos, fie dezumflându-se ușor și căzând într-un colț. Drumul celebrității spre dezamăgire și eșec este unul destul de bătut. Așa cum înțeleptul Alfred Pennyworth din seria Batman a înțeles foarte bine, să înduri și să supraviețuiești nu este suficient pentru a reuși – pentru a ajunge în vârf. Trebuie de asemenea să știi și să înveți cum să te ridici după ce ai căzut. De mai multe ori, când cariera mea era abia la jumătate, m-am întors la lecțiile pe care le învățasem în primii și cei mai agresivi ani ai carierei mele: am învățat de la cine am putut, m-am folosit de obstacole, am văzut în orice rău un bine. Chiar dacă eram în infern, am continuat să merg. Am spus des „da“ și m-am dedicat 100% în tot ce am făcut. Totodată, am învățat și alte câteva lecții. Nimic niciodată nu devine mai ușor, dar aș îndrăzni să zic că am ajuns un fel de expert în eșecuri. Un succes în a eșua.
Nu am făcut o școală de actorie, așa că în mare parte am învățat fie la locul de muncă, fie în autobuz. În autobuz sau în metrou am studiat vocea, mișcarea, personajul observând cum se comportă oamenii. La locul de muncă am învățat noțiuni de tehnică pe care le-am folosit pe tot parcursul carierei mele și care încă mă ajută când mă aflu pe platou; îmi exersez abilități și câștig încredere care să mă pregătească pentru orice provocare din această industrie. Anii petrecuți în răceala teatrelor de repertoriu, stagiul scurt, eșuat, la atelierul de teatru al lui Joan Littlewood, nesfârșitele roluri insignifiante de la TV și rolurile de o singură replică din filme au alcătuit ucenicia mea și, pentru un actor, continui să cred că nu există un început mai bun de atât.
Când eşti considerat „vedetă“, când ajungi pe platou într-o limuzină cu șofer şi devii centrul atenției unui roi întreg de hairstyliști și make-up artiști, când electricienii se năpustesc pe schele să reconfigureze lumina, astfel încât în ochii tăi să apară o sclipire minunată, e ușor să crezi în toate aceste exagerări. Să nu faci asta. Da, toată lumea se străduieşte pentru ca tu să te simți mulțumit și relaxat. Da, toată lumea este atentă să te ajute să arăți și să te auzi cât mai bine cu putință. Dar nu pentru că tu ești mult mai important decât ei. Ci pentru că vor să scoată tot ce-i mai bun de la tine pentru binele echipei. Amintește-ți că cel care aleargă după tine cu o umbrelă în mână este acolo pentru costum, nu pentru tine. Am încercat să stabilesc cu toți relații relaxate și de prietenie din momentul în care am pășit pe platou. Așa este cel mai potrivit și ajută lucrurile să meargă cât mai uşor, atât pentru film, cât și pentru mine. Dacă toată lumea se simte grozav, o să-şi facă treaba mai bine. Dacă te porţi frumos cu toţi, cresc șansele ca și ei să se poarte frumos cu tine. Însă dacă încerci să-ți dai seama cine este „important“ și cine nu și să-i tratezi în consecință, vei fi demascat de propriile prejudecăți.
Am suferit de o groază teribilă de scenă și m-am obișnuit să țin o găleată în spatele scenei în care vomitam în majoritatea serilor, până când, ușor-ușor, am învățat să mă relaxez. În teatrul de repertoriu din Lowestoft, regizorul meu mi-a dat o lecție timpurie despre cum să creez un impact mai mare fără să fac nimic: cum să fiu, în loc de cum să interpretez. Era un sfat minunat pentru un actor de teatru, după cum mi-am dat seama ani mai târziu, dar un sfat crucial pentru un actor de film. Am fost distribuit în rolul unui bețiv, iar la prima repetiție am intrat pe scenă împleticindu-mă, apoi clătinându-mă puțin. Regizorul a ridicat mâna.
– Oprește-te! Michael, ce faci?
– Intru beat în scenă, i-am explicat, nereușind să-mi ascund iritarea fiindcă nu fusese destul de evident.
– Asta știu, a spus el. Dar ce faci? Tu îmi dai un actor care joacă un bețiv. Te plătesc ca să fii bețivul ăla. Încerci să vorbești incoerent și să mergi împleticindu-te. Un bețiv adevărat încearcă să vorbească limpede și să meargă drept.
Înțelept și iscusit, regizorul acestui teatru de repertoriu rezumase actoria cinematografică într-o singură replică, pe care mi-o amintesc și o folosesc și astăzi.
Nu regret nimic niciodată. Mereu am spus că, la bătrânețe, vreau să regret lucrurile pe care le-am făcut, nu pe cele pe care nu le-am făcut. Și acum sunt bătrân, dar se pare că nu regret absolut nimic. Fiecare proiect mi-a adus câte ceva și s-a alăturat celorlalte lucruri care îmi îmbogățesc zilele. M-am distrat și încă o fac. Nu are niciun rost să priveşti înapoi la un eșec și să te gândești: „Dacă aș fi știut ce știu acum, nu aș fi făcut asta.“ Eu nu știam atunci ce știu acum. Nu aș fi avut cum. Am făcut o alegere cu bună-credință, din motive care la vremea respectivă se justificau. Și probabil că acum știu ce nu știam atunci doar pentru că am continuat să merg și am făcut ceea ce nu aș fi făcut dacă aș fi știut. Așa că am învățat ceva.
(Michael Caine, Arta de a asculta și alte lecții de viață)
