Ființe dominate. De frică, de singurătate, de incertitudine, de nefericire. Ființe care nu (se) pot comunica, ființe care sunt prinse în capcane, ființe care nu se lasă descifrate. O astfel de ființă ar putea fi și creatorul lor, cel mai jucat dramaturg norvegian de astăzi și unul dintre cei mai jucați dramaturgi europeni. Pentru el, însă, dramaturgia nu e o poveste fără sfârșit. În cartea vieții lui Jon Fosse, născut în tărâmul fiordurilor, care a semnat peste 40 de piese în puțin peste 10 ani, scrisul pentru scenă e doar un capitol.
În teatrul ultimelor decenii numele lui e o prezență constantă. Pe afișele din țări cu o viață teatrală intensă, dar și din spații unde teatrul nu are aceeași greutate, îl descoperim adesea pe Jon Fosse, ale cărui piese s-au tradus intens și s-au montat în peste 1000 de spectacole. Spectacole la teatre importante, creații din spațiul independent sau spectacole de școală, montările după textele lui, în care absența și elipsa fac jocul, sunt expresii ale unei mari libertăți. Esențială pentru regizori și actori, libertatea din textele lui e o ofertă provocatoare. O vedem în „Rambuku”, „Fata de pe canapea”, „Omul cu chitara”, „Eu sunt vântul”, „Numele”, „Iarna”, „Somn”, „Umbre” sau „Frumos”, care au fost puse în scenă și în România, precum și în celelalte texte dramatice, pline de personaje neelucidate, adesea „El” și „Ea”, unde între cuvinte e loc pentru tăceri lungi, tensiuni și multe întrebări.
Dincolo de Samuel Beckett și Harold Pinter
La șaizeci de ani, Jon Fosse are o operă bogată și diversă: eseu, poezie, literatură pentru copii, dramaturgie, roman. Nu degeaba i se spune „Omul Renașterii în Norvegia modernă”. Și să te lași dus de val astfel încât să scrii un roman de 1500 de pagini, cum a făcut în ultimii ani, e o secvență care te trimite cu gândul la alte vremuri. Retras din lumina reflectoarelor, care înseamnă o expunere cu destule dezavantaje, scriitorul rămâne departe de lumea agitată a teatrului, deși, după o pauză de ani, s-a întors recent cu o piesă nouă, „Vântul puternic”, pusă în scenă la Det Norske Teatret.
La început a fost proza, mai exact romanul, după care au urmat poezia, eseul, literatura pentru copii. În 1995, și-a publicat prima piesă, „Cineva are să vină”, și și-a trasat din prima teritoriul: un bărbat și o femeie, fiecare dominat de demonul lui – ea de frică, el de gelozie – pătrund într-o casă părăsită, undeva la marginea mării, și (se) caută, fără să (se) găsească. Ceva din Samuel Beckett și ceva din Harold Pinter se simțea deja în scriitura lui și avea să se simtă din ce în ce mai puternic în piesele ce vor urma.
Scriind primul său text dramatic, Jon Fosse mărturisea că a descoperit dialogul și ce eliberare aduce faptul de a-l compune. Și, într-un fel, așa a descoperit, la insistențele unor apropiați, și arta de a scrie teatru, asupra căruia se va axa ani întregi: „Mulți ani am lucrat intens la piese. Pentru mine, a scrie piese presupune o restricție, presupune a ajunge la concentrare și intensitate. Ca să aibă greutate, o piesă nu are nevoie de mult teatru exterior, ci de o tensiune interioară mai puternică”.
La umbra lui Samuel Beckett, teatrul lui Jon Fosse a crescut ca un copac ales, cu forme rafinate. „Samuel Beckett al secolului XXI”, cum l-a numit un critic de la „Le Monde”, dramaturgul norvegian se distanțează însă de inventatorul lui Godot prin mai multe elemente. O diferență fundamentală de viziune este tocmai transcendența, în orice sens doriți, cu desăvârșire absentă la Beckett.
Cât despre Harold Pinter, invocat adesea când vine vorba despre Jon Fosse, acesta din urmă vede lucrurile altfel: „Pinter zicea că piesele lui nu sunt despre lipsa de comunicare, ci despre prea multă comunicare. Și eu aș zice același lucru: personajele mele comunică fără cuvinte. Ele știu deja ce se va spune”.
„Succesul m-a copleșit”
Destinul a fost generos cu scriitorul născut la o fermă izolată, undeva pe coasta de vest a Norvegiei. Ceva din „matricea stilistică” a locului s-a imprimat pentru totdeauna în scrisul său, care a primit, în timp și la timp, recunoașterea meritată. Jon Fosse este un răsfățat al premiilor: în 2010 i s-a decernat prestigioasa distincție Henrik Ibsen, considerat cel mai important premiu din lume pentru dramaturgie, în 2013, când circula zvonul că ar urma și un Nobel, a primit Ordre National du Mérite în Franța, din 2011 are dreptul de reședință în Palatul Regal din Oslo, privilegiu acordat de guvernul norvegian artiștilor care se bucură de cea mai mare apreciere, iar în topul 100 al „geniilor în viaţă”, realizat de publicaţia „The Daily Telegraph” în 2007, ocupă locul 83…
Dar gustul amar al celebrității, simțit la scurtă vreme după ce Claude Régy „l-a debutat” în Franța, la Théâtre Nanterre-Amandiers, cu „Cineva are să vină”, s-a insinuat cu forță în viața dramaturgului. După zece ani de scris piese, a apărut gândul retragerii. În 2011, Jon Fosse anunța într-un interviu publicat în cotidianul „The Guardian” (cu ocazia spectacolului montat de Patrice Chéreau la Young Vic de la Londra după piesa sa „Eu sunt vântul”, prima montare după Jon Fosse la un teatru cunoscut de la Londra) că nu va mai participa la evenimente și, mai mult, nu va mai scrie: „Succesul m-a copleşit. Eu n-am avut niciodată ambiţia să devin un scriitor apreciat. Succesul uriaş m-a luat prin surprindere. Dacă nu mă opresc, o să mă pierd pe mine însumi. Deci trebuie să mă îndepărtez de el.”
Când i-a decernat Premiul Henrik Ibsen (pe care l-a primit după Peter Brook), juriul a plasat dramaturgia lui Jon Fosse „între întunericul depresiei şi lumina misticismului”, descriere cu care autorul a fost de acord. „Sunt şi creştin, şi mistic”, i-a spus jurnalistului britanic în interviul neconvenţional înregistrat în balconul teatrului Young Vic. Tot acolo, în decursul dialogului, a sintetizat spontan un element esențial care îl desparte de viziunea lui Samuel Beckett despre literatură: „Scrisul m-a schimbat. În tinereţe nu eram credincios. Dacă reuşeşti să scrii o poezie, dacă simţi magia sau enigma, cum vrei s-o numeşti, revelaţia a ceea ce este trăirea, înseamnă că nu poţi fi ateu. Scrisul e o experienţă religioasă, fără îndoială. Eu nu ştiu de unde-mi vin cuvintele. Pot dovedi că am scris 40 de piese şi am publicat 40 de cărţi. Dar n-aş putea spune cum s-au născut ele. Nu mă cunosc pe mine însumi”.
Și nici nu se dezvăluie. Între reședința din Oslo și o locuință dintr-un sat aflat în apropiere de Viena, Jon Fosse își trăiește liniștit viața alături de cea de-a treia soție, în ultimul deceniu scriind mai ales proză. În tot acest timp, însă, piesele lui își găsesc drumul spre scenă. Între tăceri, în care bate un discret și cumva inexplicabil suflu autobiografic, după cum a mărturisit dramaturgul, între gesturi și stări aparent atât de banale, și totuși atât de departe de interpretarea realistă, dramaturgia sa își trăiește frumos prezentul și așteaptă noi descoperitori, precum și un public care să rezoneze la stranietatea lui. „Nu mă interesează deloc să scriu ce am trăit eu. Eu scriu mai mult ca să scap de mine însumi decât pentru a mă exprima. Pentru mine, e interesant că creez un univers nou, personaje, stări, o poveste, un anumit fel de a scrie. Și să reușesc să scriu bine, să aduc pe lume ceva ce nu exista înainte. Și care e ceva absolut nou pentru mine”, explica autorul. Și adăuga: „Pe de altă parte, evident că am idee despre ce scriu, dar trăirile mele se transformă prin intermediul scrisului. Bănuiesc că această transformare, dacă îi spunem așa, poate să explice parțial de ce textele mele călătoresc așa de bine”.
Foto: Jarle Vines
