La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.
Nu mulți sunt scriitorii ruși contemporani pe care îi putem citi azi în română. Chiar dacă cei mai importanți dintre cei traduși se bucură de succes, atât cât înseamnă succesul în România, editurile riscă rar să aducă un rus nou. Victor Erofeev, Mihail Șișkin, Vladimir Sorokin, Evgheni Vodolazkin, Tatiana Tolstaia, Nina Berberova, Guzel Iahina se numără printre cei care s-au dovedit câștigători, lor alăturându-li-se o scriitoare cu o operă remarcabilă, a cărei lectură te provoacă, te neliniștește și nu poate să nu te bucure: Ludmila Ulițkaia.
Prozatoarea a vizitat de mai mult ori România pentru a participa la evenimente legate de cărțile care i s-au tradus aici, editate la Humanitas Fiction. Indiferent cu care începeți, o incursiune în literatura acestui „Tolstoi al secolului XXI”, cum au numit-o ziarele, va însemna o confruntare cu toate neliniștile și bucuriile pe care le provoacă o carte foarte bună. De la „Soniecika” și „Medeea și copiii ei” la „Cazul doctorului Kukoțki”, „Al dumneavoastră sincer, Șurik”, „Minciunile femeilor”, „Imago” sau „Scara lui Iakov”, literatura Ludmilei Ulițkaia e o invitație de nerefuzat la reflecție pe marginea unor teme grave pentru omul de azi – de la homo sovieticus, cenzură și dezumanizare, să spunem, la conștiință morală, umanitate, adevăr, datorie etc. În cărțile ei veți găsi uneori ecouri din Vladimir Bulgakov sau Vladimir Nabokov, iar la unele pagini nu e exclus să simțiți urme din teatrul absurdului.
„N-am avut niciodată încredere în adevărurile colective. Cred că o idee este adevărată atunci când încă nu s-a afirmat, în momentul în care s-a afirmat ea devine excesivă”, scria Eugène Ionesco în 1996, în volumul de dialoguri „Între viață și vis”. Iar cărțile Ludmilei Ulițkaia, care a experimentat și ea din plin viața în totalitarism, se constituie într-o negare fermă a „adevărurilor colective”. Scriitoarea trăită în Uniunea Sovietică face din cărțile ei o meditație despre adevărurile personale, singurele posibile, și, indirect, și o pledoarie pentru ele, așa cum o arată și „Cazul doctorului Kukoțki”, roman recent apărut și la noi, în traducerea Gabrielei Russo.
Roman al Moscovei și roman de familie din buna tradiție consolidată de marii romancieri ai secolului al XIX-lea, cartea ei e bântuită de o mulțime de spectre, crește din neliniște în jurul unei povești ce urmează cuminte un fir cronologic. Dar vremurile nu sunt deloc cuminți și nici ființele umane, în abisurile cărora coboară Ludmila Ulițkaia, de profesie biolog, pentru a înțelege. Iar pentru a înțelege trebuie să construiască prin literatură. „Până la un anumit moment am crezut, în mod eronat”, mărturisea scriitoarea, „că oamenii de știință sunt mai liberi decât artiștii…”
Artiștii sunt însă cei mai liberi. Scriitorii sunt liberi să deseneze cum vor ei fețele istoriei și ale omului. Ludmila Ulițkaia o face în toate cărțile sale, „Cazul doctorului Kukoțki” fiind o reușită impresionantă. Numai o scriitoare de forță poate face atât de mult într-un roman. Sunt atâtea lumi acolo, fiecare personaj își merită romanul lui (Elena, Tania, frații Goldberg etc.), fiecare întâmplare își merită locul în romanul universal al vieții omenești și al istoriei, fiecare gest ar putea fi începutul unui roman. Ca și în celelalte cărți ale autoarei, e remarcabilă și aici arta de a surprinde tot timpul inexorabilul vieții, roata aceea ce se învârtește fără oprire și prinde totul în mișcarea ei perpetuă. Indefinibilă, această existență se configurează în jurul unei familii moscovite cu poveștile ei, care gravitează până la un punct în jurul eminentului chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, al harului lui, acela de „a vedea”, atunci când e abstinent, cauza suferinței pacientului, al luptei lui, adesea fără cuvinte, pentru legalizarea avortului.
Într-un roman de familie a cărei istorie o aflăm încă de la început, viața are ritmul ei, pe care prozatoarea îl redă foarte bine. Are neputințele, slăbiciunile și splendorile ei – ca în orice familie. Pe scurt, pentru că ecourile lui Tolstoi se fac auzite adesea, are felul ei de a fi nefericită. În Moscova sovietică, unde unii nici nu mai țin minte libertatea, iar ființa umană e redusă la o rotiță bine reglată dintr-un mecanism, familia se dezintegrează, acest „adevăr colectiv” se desparte în adevăruri personale dureroase. În urzeala tradițională a unui roman de familie autoarea a țesut și o reflecție cuprinzătoare, neliniștitoare, așa cum mai vedem, de exemplu, în destule romane așa-numit victoriene: conflictul dintre religie și știință sau, mai adecvat spus, conflictul dintre spiritul mistic și spiritul științific. La început de secol XXI, când valorile și reperele se schimbă, se reașază sau pur și simplu se disipează în societăți multiforme, „Cazul doctorului Kukoțki” pune o întrebare gravă, de natură etică, aflată de decenii bune pe agenda diverselor grupări: dreptul femeii la avort.
Numărându-se printre nenumăratele interdicții impuse de regim în Uniunea Sovietică, avortul clandestin provoacă nenumărate decese care se mușamalizează. Iar în familia doctorului Kukoțki, care salvează și el femei de la moarte, el provoacă o fisură. Pentru conturarea mai precisă a conflictului, Ludmila Ulițkaia o face adversara înverșunată a ideii pe Vasilisa, țăranca ajunsă la oraș, devenită servitoarea familiei, întruchipare a simplității și a omului credincios, crescut la un moment dat la mănăstire. „Vasilisa reprezenta poziția contrară, extremă chiar”, explică romanciera aproape de jumătatea romanului. „De când încetase să-l venereze și trecuse la dușmănie, pe Pavel Alekseevici începuse să-l preocupe serios cazul ei. În opinia lui, poziția Vasilisei era absurdă, mărginită și necruțătoare, dar morală în felul ei. Păcat însă c-o influența pe Elena cu spaima ei izvorâtă din ignoranță, îndemnând-o la intoleranță față de avort, atitudine întreținută de biserica creștină. Lipsa de cultură a Vasilisei se armoniza perfect cu concepția ei despre lume și viață. Dar Elena? Cum să-i explice el că nu-l slujește pe Diavol, ci pe oamenii nefericiți din lumea asta prost alcătuită? Și-n plus, el personal nu făcea întreruperi de sarcină. Singurul lucru interesant pentru el era utilizarea în asemenea situații a celor mai bune produse biologice. Dar tema aceasta era dezbătută de hematologi, o studia un întreg laborator condus de un discipol de-al lui foarte inteligent… Mai era un subiect care-l preocupa: urmările hormonale ale întreruperii de sarcină, proces complet nestudiat. Îi recomandase unuia dintre colaboratori să se aplece asupra felului în care organismul femeii suportă avortul și poate fi ajutat să iasă din această stare cu pierderi cât mai mici”.
Salutar este că, pentru a-i da dezbaterii consistență și credibilitate, autoarea nu recurge la judecata morală. Or, a dezbate într-un roman, printre altele, conștiința morală, într-o anumită ipostază a ei, evitând judecata morală e un drum corect, greu, către cititorul de astăzi. Ludmila Ulițkaia face acest drum într-un roman care e, desigur, o „Livadă de vișini”, dar amintește și de „Dimineața pierdută” a Gabrielei Adameșteanu. Prins între întrebările configurate într-o proză densă, solicitantă, cititorul se confruntă cu o întrebare concretă, dominantă, apăsătoare – Este avortul scuzabil din punct de vedere moral? –, și nenumărate întrebări derivate din ea. Fidelă tot timpul unei lucidități ce permite o privire pătrunzătoare și refuzând orice côté dogmatic, romanciera rămâne fidelă și crezului cehovian: „Rolul artistului este să pună întrebări, nu să dea răspunsuri”.
O atitudine anacronică, fără îndoială, pentru o scriitoare care se luptă cu armele ei cu „adevărurile colective” afirmate zgomotos și adesea monocord într-o epocă în care, ironic, „cine nu e cu noi e împotrivă voastră”. Dar, cu siguranță, de o inteligență spectaculoasă, incomodă, decisivă pentru o artistă care are răbdare să caute, să caute tot timpul dincolo de suprafețe, fără a privilegia experimentul stilistic. Dimpotrivă, apelând la instrumente vechi, probate de secole, Ludmila Ulițkaia realizează o intervenție de forță asupra ființei umane, cu grija și delicatețea salvatorului. Și îi arată cititorului și paradisul în destrămare, și posibilitatea salvării, și inevitabilul istoriei, ba chiar și absurdul ei reductibil la aceeași ființă umană. Fie că îl citiți cu gândul la „Imago” și „Scara lui Iakov”, și ele fresce și deopotrivă meditații, fie că nu, „Cazul doctorului Kukoțki” va fi o întâlnire cu literatura bună.
