Este frig. Aproape ger, dar nu afară. Printre noi e un vânt polar care îi face pe oameni să fie indiferenți. Bine, el a existat mereu, dar acum pare că se întețește. Expresia „unul pentru toți și toți pentru unul” a devenit parte dintr-un scenariu cu „a fost odată ca niciodată”, de care oamenii au început să se sature, pentru că nu mai este actual, pentru că ne amenință. Dacă de simplele povești inocente ne temem, cum ar arăta oare războiul, nedreptatea socială și politica pentru supraviețuire pe o Arcă asemănătoare cu cea a lui Noe de care ar depinde Viața?

Serialul TV, „Snowpiercer”, bazat pe scenariul filmului omonim scris de Bong Joon-ho și Kelly Masterson, inspirat din seria romanelor grafice „Le Transperceneige” scrise de Jacques Lob și Jean-Marc Rochette, este a treia versiune a unei lumi înghețate din cauza încălzirii globale și a unor oameni aflați într-un tren, numit „Expresul zăpezii”. Cu un sezon finalizat și un al doilea sezon în derulare pe platforma Neflix, serialul ar putea să atragă și telespectatori care nu s-ar declara fanii genului fan-fiction.

Povestea este destul de simplă, s-ar părea, la început. Un ger cumplit amenință planeta, iar un bilionar numit Wilford construiește un tren menit să aibă o locomotivă eternă, pentru a salva o parte din lume. Astfel, 3000 de sufletele locuiesc în 1001 de vagoane. Afară sunt -117 de grade, iar acest tub metalic îi păzește tot atâta timp cât merge și nu se oprește niciodată. La urcarea în tren, pentru că nici dacă totul este pe viață și pe moarte nu este gratis, fiecare pasager a avut un bilet după buget la clasa a III-a, a II-a sau la clasa I. Dar au mai fost și alții care s-au furișat fără niciun drept, adică fără bilet. Cei din urmă se numesc „Coada” și reprezintă pentru restul trenului doar niște indivizi, nici măcar oameni. De aici conflictele decurg de la sine.

În serial, spre deosebire de filmul lui Bong Joon-ho, acțiunea decurge mult mai normal, poate puțin mai logic și avem o imagine nu doar asupra vieții din Coadă, ci și asupra tuturor care locuiesc în tren. De asemenea, în film, personalul trenului este ușor satiric construit pentru a-i dezumaniza. Totuși, nu-și are locul o comparație, deoarece sunt două pelicule total diferite, iar singurul lucru în comun pe care îl prezintă este această lume distopică, într-un univers imaginar și conflictul dintre caste care duce la războiul pentru dreptul egal la viață.

Împărțirea pe clase impusă inițial pentru a menține ordinea, separare prin granițe care necesită acces, credința în locomotivă ca într-o Divinitate și într-un patriarhat utopic, este doar o scurtă descriere aproblemelor care stau să erupă în revoluții. Iar totul începe din Coadă, de la acești prăpădiți care n-au mai văzut lumina de 7 ani și al căror ideal de fericire este – „Să am furculița mea”. De la acești dușmani ai poporului care nu vor decât egalitate, pentru că, pe când cei de la clasa I se plâng de o friptură prea tare, cei din urmă cer măcar un gram de mâncare în plus pentru copii. Când nedreptatea socială e atât de mare te aștepți ca în orice secundă să riști mai bine pentru a-ți pierde un braț (pedeapsa aplicată) decât să mori știind că n-ai făcut nimic.

În prima clasă stau, bineînțeles, cei care și-au dat averea pentru a construi acest tren, pentru a salva lumea, dar care se plâng de jacuzzi în timp ce alții se spală la găleată. În a doua clasă, sunt cei care în principiu sunt fericiți, meditează asupra vieții rămase, înoată în acvariu, au grijă de agricultură, tot aici se află și vagonul medicilor. În cea de-a doua clasă și cea de-a treia se află 70% din populație, iar în cea din urmă se află industriașii, cei care muncesc pe rupte pentru a ține acest tren pe șine, dar și cei care au parte de un Vagon de noapte, un loc de destindere socială. Nu este doar un bordel, ci și un loc de terapie. Lucrurile funcționează exact ca într-o societate normală, deoarece când muncitorii se revoltă, cei din prima linie au, în primul rând, de suferit.

Singura Coadă, așa cum se denumesc, este condusă de liderul Andre Layton, interpretat de Daveed Diggs (cunoscut pentru rolul său din musicalul american „Hamilton”). În tren nu prea contează ce meserie ai avut în viața pământeană, contează pentru ce clasă ai avut biletul. De aceea, Layton, care a fost odată detectiv, reușește să pornească pe drumul Marii Revoluții plănuite timp de 7 ani, când este chemat să rezolve o crimă. De aici lucrurile decurg cât se poate de intens, deoarece trenul ajunge într-un final împărțit în două tabere, într-un război pentru conducerea lui pe o cale democratică. Cât de democratic este posibil să fie condus urmează să aflăm probabil în sezonul doi, când lucrurile se complică și mai mult.

Serialul propune o temă socială foarte interesantă. Nu este neapărat ceva nou, dar devine foarte discutabil tocmai din acest punct de vedere. Faptul că noi cunoaștem foarte bine aceste probleme, doar că nu prea facem nimic pentru a le repara. În viața de zi cu zi trebuie să supraviețuiești. Tot timpul. De la a supraviețui traversând strada, până la a supraviețui în societate. Iar când știi că ești printre ultimi oameni de pe pământ, într-un tren menit să dureze veșnic, și tot vrei să pornești un război pentru dreptate, atunci apare o mare întrebare, cu m mare, despre cine suntem noi și – la ce clasă să-mi iau biletul?