Se împlinesc astăzi 80 de ani de când s-a născut Ștefan Iordache. Era iarna lui 1941. Undeva în București, în cartierul Rahova.

A început atunci una dintre cele mai frumoase povești pe care le-a cunoscut teatrul românesc. Povestea Ștefan Iordache. Și totul a început cu o premoniție… Undeva, demult, în copilăria aceea petrecută undeva într-o lume care azi pare din basme. „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron”, povestea el peste ani în volumul „Regele scamator”. „Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”

Să spun despre Ștefan Iordache că a fost un mare artist fără de care teatrul românesc ar fi fost mai sărac? E redundant. Să vorbesc despre rolurile lui extraordinare? Asemenea. Să spun că mi-e dor de el pe scenă, într-o lume în care personalitățile artistice sunt din ce în ce mai fragile? E prea mult, poate, și ușor patetic. Am apucat să-l văd în prea puține spectacole… Îmi amintesc, însă, în mod straniu o seară la Teatrul Nottara și un spectacol despre care nu se vorbește așa de mult, „Prințul negru”, pe care l-am văzut într-un final tulburat de adolescență și atunci am știut că este unul din acele momente pe care nu le uiți niciodată. De undeva, din ultimele rânduri ale sălii mari de la Nottara, am urmărit povestea de dragoste a lui Iris Murdoch și am luat-o foarte personal, așa cum numai teatrul te poate izbi la vârsta aceea… Îmi amintesc apoi un alt moment, într-o zi de iunie, în curtea de la Gruiu, când doamna Michaela Tonitza-Iordache ne-a invitat, la sfârşit de facultate. O după-amiază întreagă în care Ștefan Iordache a stat la masa din grădină și s-a uitat la noi, apoi, spre seară, l-a chemat pe Nelu Ploieșteanu și au cântat împreună până noaptea târziu. Mi-l amintesc la Mangalia, pe malul mării, la o terasă, la Gala HOP. Mi-l amintesc cântând în „Barrymore”. Mi-l amintesc foarte trist și abătut într-o seară, în culise la Teatrul Național din București, după una dintre puținele reprezentații cu „Ecaterina cea Mare”, ultimul lui spectacol.

Azi, în lumea noastră agitată și care uită tot mai mult, discursul lui de la Revoluție sună profetic…

Discursul de la Revoluția din 1989

„Am jucat în frig, cu spectatori în paltoane, care, fiind cu noi, ne-au ajutat să supraviețuim și cărora le mulțumesc. Am jucat cu spaima că nu ne vom lua salariul. Nu vreau, nu vreau să se mai întâmple asemenea lucruri. Teatrul este o manifestare a frumosului. Nu-l mai putem face dârdâind de frig și de spaimă. Acum sper că au sosit acele vremuri. Mă gândesc cu speranță la viitor, dar și cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falși lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate și provocatori. Trebuie să fim atenți, în același timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroși, oameni care pot ajuta cultura română, națiunea română, prin priceperea lor. Avem nevoie de specialiști, de oameni cu spiritul liber. (…) Nu-mi iau niciun angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca și până acum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulțumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care și-au jertfit viața pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească!”

Aceste cuvinte au fost rostite la Televiziunea Română în 25 decembrie 1989 de Ștefan Iordache. Foarte puțini își mai amintesc azi scurtul, echilibratul discurs al actorului care avertiza că nu e vremea răfuielilor, că răzbunarea nu e calea spre libertate, o libertate la care visase și pe care atunci începea să o trăiască, o libertate nouă, alta decât aceea pe care și-o crease singur, cum el însuși explica într-o mărturisire inclusă în volumul „Regele Scamator”. Acolo Ștefan Iordache spunea așa: „Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum. Pentru că mi-am creat această libertate. Credeți, și Adevărul vă va elibera! – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăți parțiale pe cale le cucerim”.

Peste timp, avea să scrie „Jocul cu arta!”

„Sunt conștient că noi, actorii,

trebuie să plătim pentru acest joc permanent

de-a viața și de-a moartea.

Este ceva deasupra noastră.

Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni.

Deci poate fi și în mine.”