Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
Pipa e o companie bună. Și utilă. Te ajută să te stăpânești. E, de multe ori, un sprijin. O confirmă multe imagini de arhivă cu artiști cunoscuți și mai puțin cunoscuți.
Din prima categorie, îl vedem pe Max Frisch, adesea surprins împreună cu pipa lui în imaginile păstrate în posteritate. Și nu e însoțit numai de pipă, ci și de ironia lui salvatoare. Ea pune distanță între el și lume și îl ajută să vadă lucrurile altfel, să observe că există o lipsă de sens care macină tot. Fără ironie, piese ca „Biedermann și incendiatorii” și „Don Juan sau dragostea pentru geometrie” nici nu ar fi existat.
