„Ea e muzică și nu poate aparține altcuiva, e muzică și e a mea”. Sunt cuvintele pe care i le-ar fi spus, se pare, Astor Piazzolla, orbit de pasiune, soțului femeii pe care o iubea și care i-ar fi inspirat-o pe Maria de Buenos Aires. Între timp, legătura dintre ei s-a rupt, dar „Maria de Buenos Aires” a avut premiera în mai 1968, într-un Buenos Aires în care se năștea nuevo tango.

Nu se montează foarte des această operita, poate pentru că nu e foarte comodă, poate pentru că astăzi e total anti-trend. În urmă cu vreo șapte ani, a fost pusă în scenă la Teatrul Național din Timișoara, iar acum, în acest moment complicat al istoriei recente a teatrului, în plină perioadă de pandemie, Răzvan Mazilu o montează la Teatrelli.

O gură de oxigen este acest spectacol în mica noastră lume gri, cu chipuri acoperite de măști sterile, din ce în ce mai blocată în texte „necesare”, din ce în ce mai ruptă de poezie. Spectacolul lui Răzvan Mazilu este o explozie de culoare, de pasiune, de senzualitate, e o călătorie într-un spațiu și într-un timp al poeziei, al magiei, în care feminitatea era magnetică, seducătoare și avea forța copleșitoare a vieții și a morții. Spectacolul lui Răzvan Mazilu este un mic poem realist-magic, aproape un manifest pentru muzică și poezie într-un București cenușiu al anului 2021, rătăcit într-o istorie nouă.

„Tangoul nu mai există. A existat odată, pe vremea când Buenos Aires era un loc unde oamenii purtau tangoul, umblau tangoul, pe vremea când peste tot oraşul plutea un miros de tango…”, spunea odată Astor Piazzolla. În Buenos Aires-ul inventat de Răzvan Mazilu, așa cum mărturisește, „din toate clișeele și locurile comune știute, pe care le-am dinamitat și le-am întors pe dos”, un Buenos Aires magic, respirând în lumea lui Marquez și a lui Borges, tangoul există… E un spațiu suspendat în timp, unde tangoul există, unde poveștile se trăiesc cu patimă, până la moarte și dincolo de ea.

Spectacolul „Maria de Buenos Aires” nu e doar entertainment de bună calitate – muzică live, Emy Drăgoi la acordeon, care oferă un show minunat alături de orchestră, tangoul lui Piazzolla, dans –, e, așa cum spuneam, aproape un manifest involuntar, tocmai pentru că este atât de anti-trend și tocmai pentru că Răzvan Mazilu își urmărește cu seriozitate traseul în ultimii ani, creând cu obstinație musical de calitate într-o Românie care nu-i oferă foarte multe condiții.

Pentru spectacolul de la Teatrelli, Dragoș Buhagiar și Răzvan Mazilu reinventează spațiul. În mijlocul sălii, învăluită într-un fel de draperie transparentă, circulară, se află scena. Când se ridică, lasă la vedere un pat șchiop, cu tăblii de lemn pictate, care stă aplecat într-o parte, sub câteva candelabre care coboară din tavan, într-un cerc metalic, un amestec de realism și realism magic, o invitație într-o lume stranie, în care vocea lui Gheorghe Visu, în rolul Spiritului, te poartă spre poveste. O poveste în care timpurile se amestecă, în care viața și moartea se amestecă, în care magia și realismul se amestecă, în care farmecul acelui Buenos Aires din imaginația noastră devine aproape palpabil și se reinventează din felul cum Maria toarnă apa într-un lighean, din milieul care acoperă o măsuță rotundă într-un colț, din covoarele persiane care inundă tot spațiul, din senzualitatea unei femei care doarme într-un pat șchiop, îmbrăcată într-o rochie roșie ca o flacără, din muzica lui Astor Piazzolla.

Piazzolla s-a născut în Argentina, dar își are originile în Italia. Muzica lui a revoluționat arta tangoului, i-a adăugat elemente de jazz și de muzică clasică, i-a dat acel suflu al nuevo tango. Pentru „Maria de Buenos Aires” l-a chemat în lumea tangoului pe poetul și muzicianul Horacio Ferrer, ca să scrie libretul, iar povestea pe care o ascultăm astăzi are ceva din lumea magică în care, evident, trăiește Argentina.

Povestea Mariei, fata născută într-o zi blestemată, într-o zi când Dumnezeu era beat, are farmec tocmai pentru că ea curge spre o altă dimensiune. Maria s-a născut undeva într-o suburbie săracă a Buenos Aires-ului și într-o zi fuge de-acasă și ajunge acolo, în inima acelui Buenos Aires din vise, decadent și pasional, în care se cântă, se iubește și se moare pasional. Și Maria, vrăjitoarea care fură inimile bărbaților iubind și cântând, va sfârși într-un mormânt fără nume, de unde se va ridica trăind o a doua existență, ca Umbra Mariei, fecioara care bântuie străzile din Buenos Aires, cu un poet pe urmele ei, dând naștere unei fetițe care ar putea fi ea însăși, confundându-se uneori cu Fecioara Maria…

În rolul Mariei de Buenos Aires, Răzvan Mazilu o distribuie pe Ana Bianca Popescu, actriță cu care a colaborat în multe alte musicaluri. Un amestec imposibil de povestit de senzualitate, feminitate, magie, interpretarea Anei Bianca Popescu, vocea ei cu totul specială, o transformă pe Maria de Buenos Aires într-o poveste, într-o lume întreagă la care ai vrea să te întorci iar și iar. O feminitate din alte timpuri, acelea în care femeia se dorea seducătoare până la crimă, așa o construiește Ana Bianca Popescu pe Maria, în diversele ei ipostaze, de la prostituata în rochie roșie ca o flacără, dansând tango până la epuizare, dăruindu-se, atrăgând, respingând, la Umbra îmbrăcată în negru, care bântuie străzi și cântă… Maria creată de ea respiră la acele înălțimi unde nu există decât plăcerea, pasiunea, muzica și iubirea.

Lucian Ionescu, în rolurile Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul, alunecă de la un personaj la altul, completând, cu vocea lui deja bine cunoscută, o poveste în care cronologia întâmplărilor nu contează. Iar Gheorghe Visu, Spiritul, personajul despre care Răzvan Mazilu spune că i-ar fi fost inspirat de o fotografie a lui Borges, aproape orb, colorează o lume ușor absurdă, întrupând aproape concret… poezia. Vocea lui desenează un univers paralel cu cel de pe scenă. Și un mare merit al felului cum Răzvan Mazilu a construit această poveste este tocmai faptul că a reușit să pună laolaltă aceste două universuri care se completează superb.

Am să spun că „Maria de Buenos Aires” e un spectacol „necesar” într-un București care are nevoie mai mult ca oricând, acum, în plină pandemie și în plină epocă a online-ului, de muzică live, de poveste, de culoare, de acea energie magică a scenei, de entertainment de cea mai bună calitate, pentru ca publicul să poată face diferența și să redevină „dependent” de mersul la teatru.

Teatrelli

„Maria de Buenos Aires”

Muzica: Astor Piazzolla

Libretul: Horacio Ferrer

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Distribuția:

Maria: Ana Bianca Popescu

Spiritul: Gheorghe Visu

Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul: Lucian Ionescu

Cu participarea lui Emy Drăgoi la acordeon

Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță, George Vasile

Orchestra: Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuție; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi – vioara a II-a; Alessia Drăgoi – vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.

Light design: Ștefan Vasilescu

Pregătirea muzicală: Maria Alexievici

Coregrafie tango argentinian: Daniel Măndiță

Corepetitor: Mihai Murariu

Coordonarea muzicală a orchestrei: Corina și Alexei Țurcan

Make-up Artist: Diana Froicu

Traducerea din limba spaniolă: Albert Denn

Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ștefănescu

Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima și Daniel Măndiță

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.

Foto: Andrei Gîndac și Bogdan Botofei