Dumnezeu e acel fals alibi cu care încercăm de multe ori să împărțim vina, responsabilitatea actului, poate chiar filozofia crimei, e acea plasă de siguranță sau de urgență cu care ne luăm la trântă uneori chiar în momentul când îi negăm existența, când ne trădează, când ne pune piedici, când ne demonstrează că dreptatea rămâne în sine o noțiune care se lasă greu cucerită. Adevărul e relativ și frumusețea lui, dacă e să ne mutăm în planul ideilor sau al principiilor, constă întocmai în instabilitatea și fragilitatea lui, în multiplele fațete ale cubului pe care îl răsucim, pentru a ne găsi adevărul nostru favorabil, convenabil, care să ne transforme indiferent cum l-am folosi, meschin sau etic, în oameni buni sau bine intenționați.

Despre asta e vorba în „Crimă și pedeapsă”, romanul lui Dostoievski, și despre asta e vorba și în „2+2=5”, spectacolul în regia lui Radu Iacoban de la Teatrul Mic, care reia în două personaje dialogul dintre Raskolnikov și inspectorul Porfiri. Manipularea adevărului în funcție de valorile fiecăruia devine o artă în sine, o artă a expunerii și a cosmetizării realității, când în joc intră nevoia de a justifica niște acte care nu ar fi posibile prin legile unei societăți care luptă să oprească numărul crimelor, dar, totodată, și o societate în care condiția intelectualului e una insuportabil de mizerabilă, o societate a oamenilor mărunți, care, pentru a fugi de greutatea faptelor, se ascund în spatele unor animale banale. Un păduche sau un păduche estetic, un păianjen care se retrage în întuneric și țese acolo fire de ură pentru toți oamenii obișnuiți, o mârțoagă șubredă, care întruchipează întreaga suferință umană a celor slabi sau slăbiți de griji și cu care Radu Iacoban alege să deschidă spectacolul sugestiv – prin visul lui Raskolnikov, cu iapa ucisă de câțiva țărani beți, când el, copil fiind, suferă în fața neputinței de a o salva.

Folosindu-se economic de un spațiu rece, metalic, care parcă strivește și constrânge, Radu Iacoban alege să monteze poate cel mai puternic dialog, fascinant prin stranietatea ideilor pe care le propune, un joc pervers de perspective care se susțin fiecare în funcție de fundalul social al dreptății, al îndreptățirii sau al nedreptății. Prin acest spectacol, Radu Iacoban și-a propus, înainte de toate, să dea forță cuvântului, pe care a știut să-l pună în valoare inteligent, fără artificii gratuite, folosindu-se doar de spațiul potrivit și de o înțelegere bună a textului, a conștiinței unde alunecă adevăr după adevăr și întocmai instabilitatea gândurilor și fragilitatea minții sunt cele care intră cel mai bine în scenă atunci când cei doi, vinovat și nevinovat, se confruntă. Savoarea, dar și perversitatea confruntării sunt constantele care arată că rațiunea e întocmai capacitatea ființei vii de a se comporta irațional și anormal, iar Radu Iacoban știe cum să pună în lumină întocmai punctele tari ale unor caractere tari, astfel că totul capătă dinamism și precizie, chiar și atunci când crima e săvârșită în numele unui principiu atent analizat.

Anticipând parcă negocierea de fier a adevărului conștiinței, când intrăm în sală asistăm la coborârea unor schele care delimitează spațiul de desfășurare a spectacolului. Sala pare dezbrăcată, expusă, vulnerabilă și simțim un oarecare pericol care anunță că totul va fi la vedere, pe viu, iar meritul, în acest caz, îi revine lui Tudor Prodan. Visul cu mârțoaga, care deschide spectacolul, e edificator pentru restul spectacolului, pentru suferința oamenilor care nu se pot apăra, care sunt striviți de forța lucrurilor mai mari, iar durerea copilului din vis intră în primă fază în contrast cu cruzimea și frica lui Raskolnikov când o omoară pe bătrâna cămătăreasă, care, potrivit filozofiei lui, nu-i decât un păduche inutil pentru societate. Scena circulară se învârte, iar Ionuț Vișan, în rolul lui Raskolnikov, aleargă, lovește podeaua, cade, astfel că momentul capătă viață, personalitate și șochează prin cruzimea atât de bine exprimată. Spectacolul începe în forță, dur.

În mijlocul scenei tronează un birou care, în funcție de pericolul situațiilor, își schimbă culoarea într-un verde neon, strident, într-un colț e desenată o cruce, iar Radu Iacoban, în rolul inspectorului Porfiri, își ademenește prada perfid, cu un zâmbet amabil, neștiutor. Raportul de forțe e egal atunci când vorbim despre doi oameni inteligenți și inegal atunci când vorbim despre doi oameni care păstrează secretele la loc ferit: cineva omoară în secret și cineva anchetează în secret. Lupta psihologică dintre cei doi e provocatoare și intrigantă, chiar și atunci când faptele se derulează pe repede înainte – cu fiecare răsucire nouă și intrare în scenă Ionuț Vișan marchează o altă zi de interogatoriu, atipică, într-adevăr, ceea ce face ca ciocnirea dintre cei doi să fie și mai fermecătoare.

Ionuț Vișan aduce în față un Raskolnikov semi-conștient de natura lui bolnăvicioasă și reușește, chiar dacă nu avem întregul context social sau emoțional, să-i explice starea prin mici subtilități de expresie sau gesturi agitate ori întrerupte. El creează un personaj rotund, căruia, în ciuda situației în care se află, nu-i permite să explodeze, să se lamenteze, ci, din contră, îl ține bine, îl lasă să gândească, să plănuiască, astfel că, înaintea noastră, Raskolnikov se chinuie să nu cadă, să nu se clatine, să nu se dea de gol, ceea ce-i dă personajului o forță cu atât mai emoționantă. Ne dăm seama că e în gardă, mereu la pândă într-o lume pe care o urăște, sub un Dumnezeu la care ar vrea să strige, să-i ia frâiele din mâini și toată atenția și precauțiile lui sunt anulate în momentul în care este puțin flatat – un articol despre care habar n-avea că s-a publicat, iar reluarea ideilor și explicarea lor în detaliu îl însuflețesc într-atât, încât chiar ai fi tentat să crezi că oamenii se împart în două categorii, cei obișnuiți și cei neobișnuiți, ordinari și extraordinari, că o crimă e posibilă și trece de legile statului când e săvârșită înspre binele comun.

Pe de altă parte, Radu Iacoban, în rolul lui Porfiri, lasă în psihologia personajului două fețe, cea dură și cea perfidă, care alternează de la o scenă la alta, în funcție de nevoia lui de a domina sau de a manipula aparențele, prefăcându-se când naiv și neștiutor, parcă nepricepând întocmai sensul cuvintelor, când de neclintit, aproape agresiv, când îl înfundă pe celălalt cu capul în găleată ca pentru a-l trezi la realitate. Umbra ușoară de artificial sau inconstanță cu care rotunjește uneori personajul dispare în momentul când explică atât de sugestiv cum un fluture se rotește nebunește în jurul lumânării, fluturând agitat o foaie oarecare și, în acel moment, dacă închizi ochii, simți chinul zadarnic al unei mici vietăți care nu mai are salvare. Momentul, atât de senzorial, atât de bine exprimat, reușește să rezolve cu inteligență cheia întregului spectacol, a unei anchete bizare, pe căi neoficiale.

Confruntarea dintre cei doi e completă și cucerește mai ales prin onestitatea abordării personajelor, a tuturor sensurilor interioare, când psihologia murdară a unuia intră în horă cu religia altuia, o suprapunere care trece dincolo de efectul de scenă prin forța ca de centrifugă: Învierea lui Lazăr și chinul interior al unui mic Napoleon confuz în fragilitatea ideilor lui, când totul rămâne relativ și îndoielnic ca 2+2=5, o eroare tentantă de matematică, din care Radu Iacoban scoate ce e mai frumos și mai inegal, ca în viață.

Teatrul Mic

„2+2=5”, adaptare după „Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski

Traducerea: Adriana Liciu

Regia și versiunea scenică: Radu Iacoban

Scenografia: Tudor Prodan

Sound design: Aida Šošić

Light design: Bogdan Gheorghiu

Coregrafia: Ștefan Lupu

Distribuția:

R – Ionuț Vișan

P – Radu Iacoban