Charlie Chaplin a jucat prima dată pe o scenă la cinci ani, ca s-o scape pe mama lui de rușinea de a o fi lăsat vocea în mijlocul spectacolului. Celebrul cântecel „Jack Jones” anunța încă de pe atunci un talent care avea să cucerească o lume întreagă, care avea să-l facă pe micuțul comediant să iasă din hoteluri îmbrăcat în haine de femeie, înfășurat în blănuri și eșarfe, dorindu-și o clipă de liniște, atât de prețioasă și efemeră în anii de vârf ai carierei lui. Din inima sărăciei, copilul Chaplin nu a fost conștient de criză, fiindcă el și familia lui oricum trăiau într-o criză permanentă: un tată căruia alcoolul i-a adus moartea la 37 de ani, o mamă căreia subnutriția i-a afectat facultățile mintale. Doar fratele său Sydney i-a fost aproape, dar nu în cele mai grele momente, când a ajuns în custodia tatălui, alături de cea de-a doua lui soție, alcoolică și abuzivă și ea.

De la viața petrecută în aziluri de săraci la luminile Hollywoodului, aclamat de mii și mii de oameni, de la prima iubire neîmplinită la dragostea atâtor pe femei, de la primele flori vândute ca să câștige bani la United Artists, de la premii la sălile de judecată, cu multe capete de acuzare, de la toate astea Chaplin a învățat ceva și a reușit în fiecare film să transpună măcar puțin din trecutul dureros pe care îl descrie adesea folosind cuvintele „deprimant” sau „întunecat”. Mereu a știut cum să povestească cu umor și tristețe și, în ciuda celebrității, fericirea lui a atârnat întotdeauna de un capăt de ață. Școala a fost ca o minivacanță, o suită de momente în care scăpa de problemele și mizeria de acasă, fiecare slujbă, fie că vindea flori sau vechile costume de teatru ale mamei, îl ajuta să aducă un bănuț în plus acasă, când starea mamei se degradase considerabil, fiecare film l-a dus deopotrivă mai aproape de trecut și de viitor, astfel că a rămas cunoscut până azi pentru rolul Vagabondului, îmbrăcat cu o haină strâmtă, pantaloni, pantofi foarte mari și un melon, cu baston de bambus și o mustață caracteristică.

La 10 ani, Chaplin s-a alăturat unei trupe de tineri dansatori, iar ceva mai târziu a ajuns să joace în spectacole de teatru, devenind repede vedetă a trupei de musical conduse de Fred Karno. În timpul unui turneu în SUA, în 1913, a fost recrutat de casa de producție Keystone și a doua comedie a sa, în care apărea Vagabondul, i-a adus deja consacrarea. A fost una dintre personalitățile cele mai creative și mai influente din epoca filmului mut, realizând 34 de scurtmetraje doar în primul său an la Keystone, unde s-a luptat pentru a avea control asupra filmelor sale, distanțându-se de tehnicile actorilor de acolo și chiar devenind acel tip incomod și nesupus, cu care nu-ți place să lucrezi doar pentru că e diferit.

În ciuda abuzurilor presei, care încercau să-l transforme într-un monstru insensibil, într-un ticălos străin, cu convingeri comuniste radicale, Chaplin a reușit să păstreze simpatia publicului său în primul rând prin talentul atât de natural, nevoind prin arta lui să păcălească pe nimeni, ci, din contră, oferindu-le oamenilor un zâmbet dintre cele mai pure și mai firești. Despre cum a ajuns Chaplin din suburbiile insalubre din sudul Londrei direct în lumina reflectoarelor, cum a devenit cunoscut în America, cum s-a străduit să păstreze controlul asupra propriilor producții, prin câte căsnicii ratate a trecut și cum a ajuns exilat de la Hollywood după o serie de scandaluri personale și persecuții în timpul epocii McCarthy, ei bine, puțin din viața lui se regăsește mai jos în mici puncte nevralgice, intime, dureroase, fermecătoare…

„Mi-aduc aminte că eram în culise când Mama și-a pierdut vocea. Publicul a început să râdă, să cânte fals și să fluiere. Pentru mine, totul era într-un fel de ceață și n-am înțeles foarte clar ce se întâmplă. Dar gălăgia a devenit din ce în ce mai mare, până când a fost nevoită să iasă din scenă. Când a ajuns în culise, era foarte nervoasă și se certa cu impresarul, care, după ce mă văzuse pe mine cântând în fața unor amici de-ai Mamei, îi spunea să mă lase să ies pe scenă în locul ei. Țin minte că în tot tărăboiul ăla m-a dus de mână până acolo și, după câteva explicații în fața publicului, m-a lăsat singur pe scenă. […] La jumătatea cântecului a început să curgă cu bani pe scenă.”

„E o întâmplare de care-mi aduc aminte din perioada aia. La capătul străzii noastre era un abator, iar oile treceau prin fața casei în drum spre măcelărie. Îmi amintesc cum una a scăpat și a luat-o la fugă pe stradă, spre amuzamentul spectatorilor. Unii s-au repezit s-o prindă, iar alții s-au împiedicat într-un hal. Eu am chicotit încântat de cum sărea și aluneca, de toată panica ei, mi s-a părut teribil de comic. Dar când au reușit s-o prindă și au dus-o înapoi la abator, toată realitatea acelei tragedii a venit peste mine și am fugit înăuntru plângând și țipând la mama: «O s-o omoare! O s-o omoare!» Și mă întreb dacă nu cumva acel episod n-a fost premisa viitoarelor mele filme – combinația de tragic și comic.”

„S-au scris o grămadă de absurdități despre melancolia mea și gustul pentru singurătate. Poate că, într-adevăr, n-am avut niciodată nevoie de prea mulți prieteni – celebritatea îi atrage fără discernământ pe oameni. Să ajuți un prieten când are nevoie e ușor, dar să-i acorzi timpul tău nu-ți e întotdeauna la îndemână. Când am ajuns pe culmile succesului, prietenii au început să se înghesuie. Iar eu sunt în același timp o persoană extrovertită și introvertită și, atunci când aceasta din urmă prevalează, simt nevoia să mă izolez. Asta ar putea explica acele articole în care se scrie că sunt alunecos, singuratic și incapabil de o prietenie adevărată. E o prostie. Am unul sau doi prieteni foarte buni, care-mi luminează viața, și când sunt cu ei, mă simt foarte bine.”

„Ascultându-i pe cei doi avocați cu formulele lor abracadabrante, aveam impresia că joacă un joc cu care eu am prea puțin de-a face. Și, în ciuda acuzațiilor absurde, undeva în mintea mea stăruia posibilitatea că aș putea fi condamnat – deși n-am crezut-o niciodată cu adevărat. (…) Mi-aduc aminte că într-o zi curtea s-a retras la un moment dat pentru a discuta o problemă de procedură. Jurații plecaseră, avocații și judecătorul se retrăseseră într-o anticameră, în timp ce publicul, un fotograf și cu mine am rămas în sala de tribunal. Fotograful tot aștepta să mă surprindă cu o atitudine mai neobișnuită. Când mi-am pus ochelarii să citesc, el și-a înșfăcat camera, iar eu mi-am smuls imediat ochelarii, ceea ce le-a stârnit un hohot de râs celor din rămași în sală. Când și-a lăsat jos camera, mi-am pus din nou ochelarii. A fost un joc de-a șoarecele și pisica, jucat pe bune, el apuca imediat camera, eu îmi scoteam imediat ochelarii, iar publicul s-a distrat de minune. Când curtea s-a reunit, mi i-am scos, evident, și mi-am reluat atitudinea serioasă.”

„În seara aceea, atmosfera de la cinematograf a fost destul de tensionată, se simțea că publicul a venit ca să dovedească ceva. Când a început filmul, nimic din nerăbdarea de a anticipa și din freamătul de bucurie cu care erau primite filmele mele în trecut, au fost doar câteva aplauze ici-colo și ceva foșgăială. Nu-mi face nicio plăcere s-o spun, dar trebuie să recunosc că fâșâielile alea m-au durut mai mult decât toată ostilitatea presei. Pe măsură ce filmul rula, eram din ce în ce mai îngrijorat. Se râdea, dar ici-colo. Nu era râsul de altădată, râsul de la Goana după aur, Luminile orașului sau Charlot soldat. Era un râs provocator pentru ceilalți spectatori din sală, cei care foșgăiau. Mi s-a strâns inima. Nu mai puteam să stau pe scaun. «Ies pe hol. Nu mai suport» i-am zis Oonei în șoaptă. Ea mi-a strâns mâna. Programul de sală, mototolit, pe care îl strânsesem în palmă, mă zgâria și i-am dat drumul pe furiș sub scaun. (…) Două ceasuri m-am plimbat pe hol, pe stradă, în jurul cinematografului, după care m-am întors și am intrat la film. Parcă nu se mai termina.”