Dramaturg de origine norvegiană, poet și director de teatru, cu o lungă și anevoioasă carieră, trăită mai mult în exil, decât în țara de origine, Henrik Ibsen a marcat pentru totdeauna dramaturgia universală, fiind considerat „părintele teatrului modern”.  Acest „mag nordic”, legat de mare și de o Norvegie învăluită în ceață și străbătută de fiorduri și ape, s-a născut într-o zi de joi, pe 20 martie 1828, într-un orășel-port, pe nume Skien.

Primii săi ani de viață sunt marcați de un liniștitor confort financiar, tatăl scriitorului fiind un comerciant de succes. Din cauza falimentului tatălui său, la doar șapte ani, micul Henrik Johan este nevoit să se mute în afara orașului natal, împreună cu rudele. Noua condiție financiară, dar și comportamentul dificil al părintelui său, creează dificultăți în sânul familiei, iar la vârsta de 15 ani Ibsen abandonează școala și se angajează la Grimstad ca ucenic într-o farmacie. Acolo a locuit timp de șase ani într-o cămăruță de la mansardă, cu un salariu de mizerie, ridicându-și moralul cu poezii romantice, saga și balade folclorice. Un moment semnificativ al vieții sale, rar menționat în biografii, se petrece la 18 ani, când Ibsen, încă angajat al farmaciei, o lasă gravidă pe slujnica patronului său, aceasta născând un fiu pe care dramaturgul nu apucă să-l cunoască niciodată, deși achită timp de 14 ani pensia alimentară. Sărăcia din copilărie și relația cu familia rămân cicatrici scrijelite în suflet și mai târziu în propria operă…

Dornic să urmeze cursurile universitare, Ibsen își încearcă norocul la Christiania (actuala capitală Oslo), dar nu apucă să-și dea toate examenele, fapt ce îl determină să renunțe, pentru a doua oară în viață, la studii, și să se dedice scrisului pe cont propriu. În 1849, la doar 21 de ani, publică, sub pseudonimul Brynjolf Bjarme, prima dintre cele 25 de piese pe care avea să le scrie, de-a lungul unei cariere de 50 de ani. „Catilina” se dovedește însă a fi o nereușită, piesa nefiind montată niciodată. „Catilina a fost scrisă”, îşi aminteşte el mai târziu, „într-un mic orăşel de provincie, unde îmi era imposibil să exprim tot ceea ce clocotea în mine, cu excepţia izbucnirilor capricioase de revoltă, care provocau furia sau supărarea cetăţenilor respectabili, căci ei nu puteau intra în lumea cu care eu mă luptam de unul singur”.

În 1851 începe o ucenicie de șapte ani la Teatrul din Bergen, pornind de la măturatul scenei și ajungând la funcția de director de scenă, regizor și dramaturg. În timpul acesta scrie alte cinci piese, dar fără prea mare valoare: „Movila războinicului” (1850), „Noaptea Sfântului Ioan” (1852), „Doamna Înger din Østråt” (1854), „Sărbătoare la Solhaug” (1855) și „Olaf Lilijekrans” (1856). În 1858 se întoarce în Christiania cu o nouă funcție – aceea de director artistic al teatrului din localitate – Christiania Theater, cea mai importantă instituție teatrală norvegiană din secolul al XIX-lea. Tot în același an se însoară cu lingvista de prestigiu Suzannah Thoresen, care îi va fi alături toată viața și îl va readuce permanent pe calea scrisului, ori de câte ori dramaturgul se va simți trădat de propria meserie. Un an mai târziu, în 1859, ea va deveni mama celui de-al doilea fiu al lui Ibsen – Sigurd, a cărui viitoare carieră profesională va fi strâns legată de politică, o moștenire căpătată de la tatăl său.

Fără venituri prea mari și cu prea puține speranțe într-o viață mai bună, în 1864, dramaturgul pleacă în exil, împreună cu soția. Unul auto-impus, care nu-l va îndepărta însă, pe plan literar, de țara de origine. Timp de aproape treizeci de ani trăiește în Sorrento, un orășel maritim, din sudul Italiei, Roma, Dresda și München, revenind în Norvegia doar pentru scurte vizite. Cea mai lungă perioadă, departe de țara de origine, o va petrece în Germania, unde va fi mai cunoscut și mai elogiat decât în Norvegia natală. Totuși, piesele sale nu vor fi marcate de influențele sudului în mod deosebit, ele rămânând fidele atmosferei norvegiene.

1869 @Johannes Jaeger, sursa: National Library of Norway

Drumul care-l va situa pe Ibsen în centrul activității teatrale europene începe în 1866, cu piesa în versuri „Brand”. Pe scara evoluției apare și „Peer Gynt”, o altă dramă în „cupluri rimate”. După cele două succese, Ibsen devine mai încrezător, dar încă nu-și găsise vocea potrivită. Explozia a venit cu piesa „Casa păpușilor” (1879) care marchează începutul teatrului modern. Momentul memorabil când Nora îl roagă pe soțul ei să se așeze, pentru că trebuie să discute despre căsnicia lor, rămâne pentru George Bernard Shaw „momentul nașterii dramei moderne”. Un nou capitol se scria în istoria teatrului, chiar dacă la început acesta suferea din cauza cenzurii. La prima reprezentație a spectacolului din Germania, Ibsen a fost nevoit să schimbe finalul, iar femeia se întorcea supusă la soțul ei…  Următoarea piesă „Strigoii” (1881) a creat și mai multă nemulțumire. Publicul părea că se restrânge, dar, în realitate, devenea mai numeros, iar piesele lui au început să fie luate în serios. La fel și criticii care l-au denunțat pe Ibsen ca și cum ar fi distrus tot ce era sacru și sfânt. Răspunsul lui Ibsen a luat forma unui contraatac dramatic și direct în „Rața Sălbatică” (1884). După această perioadă de mare succes, gândurile lui Ibsen se abstractizează și capătă valoare de simbol în piesele „Rosmersholm” (1886), „Femeia mării” (1888) și „Hedda Gabler” (1890).

Henrik Ibsen, 1897/1898, @L. Szacinski, National Library of Norway

În 1891, Ibsen revine în Norvegia ca un „erou literar”. Acum era bogat, onorat de o lume întreagă și iubit de conaționalii săi. Piesele îi erau traduse în multe limbi, montate pe scenele din țară și din toată lumea. Devine un fel de „atracție turistică” în Christiania. În anii următori, Ibsen încheie traiectul dramaturgic cu o confesiune sufletească a norvegului, către întreaga umanitate – „Constructorul Solness” (1892), „Micul Eyolf” (1894), „John Gabriel Borkmann” (1896) și „Când noi, morții, vom învia” (1899). George Bernard Shaw, unul dintre dramaturgii puternic influențați de opera lui Ibsen, face o pledoarie pentru ideile predicate de teatrul ibsenian, insistând asupra importanței pe care acest autor o are în teatrul secolului XX. „Teatrul a luat naştere din contopirea a două dorinţe: dorinţa de a vedea un dans şi aceea de a asculta o poveste. Dansul s-a transformat într-o vorbărie goală; povestea a devenit o situaţie. Când Ibsen a început să scrie piese de teatru, arta dramaturgului se restrânsese la imaginarea unei situaţii. Şi, cu cât situaţia era mai ciudată, cu atât piesa devenea mai interesantă.Shakespeare ne-a pus pe noi pe scenă, dar nu și situațiile noastre… Ibsen completează golul lăsat de Shakespeare. Ne redă nu numai pe noi înșine, ci pe noi în situațiile noastre […] piesele lui sunt în stare să ne rănească cu brutalitate, dar și să ne insufle speranța emoționantă a salvării de tiraniile idealiste și să ne ofere perspectiva unei vieți mai intense în viitor”.

Henrik Ibsen într-o sanie la Teatrul Național Oslo, 1902, @Anders Beer Wilse

Pe 23 mai 1906, după o agonie de șase ani, viața lui Ibsen se încheie. Când asistenta lui i-a spus unui vizitator că acesta se simte mai bine, Ibsen a murmurat: „Tvertimod!” („Dimpotrivă!”) și a murit. Ultimul cuvânt rostit de el pe patul de moarte descrie atitudinea lui artistică din cariera sa de jumătate de secol…