Singurătate şi însingurare; par a spune cam acelaşi lucru. Sunt două cuvinte la fel de antipatice. Nuanţele care le deosebesc, însă, colorează tonurile de gri din evantaiul cromatic al acestor stări deloc dezirabile. Singurătatea e o ghilotină, un dat, un fapt. E insistentă şi autoritară. Doare. Însingurarea e o sentinţă, o alegere, poate, e animată de voinţă sau impusă, pare a nu avea durată. E un sentiment pe care îl speri a fi trecător, dar care îşi face loc cu paşi mici, timid şi sperios în sufletele răzleţite. Însingurarea are o tristeţe duioasă şi îşi cere dreptul de a fi înţeleasă.

Ne-am obişnuit deja cu singurătatea. O bandajăm cu fel de fel de experienţe noi, ne ferim de ea cât putem şi îi facem faţă cu demnitate. Însingurarea e, însă, mai fragilă, mai autentică şi în faţa ei nu avem niciun gadget isteţ, niciun citat spus de un om deştept. E o stare aparte de care cu greu ne facem curaj să ne apropiem. Spectacolul „Nu atingi niciodată victima” de Maria Manolescu Borşa, în regia Irinei Slate, montat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, este un recital pe care Ecaterina Hâţu îl face pe portativul subtil al acestui sentiment al însingurării. Pornind de la poveşti şi anecdote auzite în perioada recentă plină de ameninţări şi restricţii, scenariul urmăreşte două femei singure care se confruntă diferit cu spaimele şi pericolul adus de pandemie, dar mai ales cu destinele lor încercate de angoase, nefericire şi eşec.

Cu o estetică voit fragmentată, cu câteva elemente de decor simbolice şi obiecte definitorii pentru fiecare scenă în parte, spectacolul are un decupaj aproape filmic. Varianta online surprinde multe prim-planuri şi gros-planuri care pun în evidenţă intensitatea jocului actoricesc. Calităţile interpretative ale Ecaterinei Hâţu sunt puse sub lupă în această cursă printre sentimente deloc confortabile. Cu multă concentrare şi răbdare, în cele două personaje se extind universuri interioare bogate, din care putem vedea doar suprafaţa trepidantă în cercuri concentrice ca oglinda unei ape tulburate de o piatră. Cu o frazare drămuită şi un ritm aproape parcimonios, atmosfera acestor monologuri intercalate îşi păstrează aceeaşi intensitate şi nu glisează în derapaje.

Totul pare foarte fragil, important, curiozitatea spectatorului e stimulată şi chiar dacă poveştile sunt uşor recognoscibile, câte un element original, personalizat, câte un amănunt te fac să vrei să afli mai multe. E straniu acest parcurs a cărui poveste pare cât se poate de cotidiană: o doamnă angajată a unui supermarket merge să îşi schimbe operatorul de telefonie mobilă, bolnavă fiind de Covid-19. Dar felul în care e spusă povestea, abulia ei, viaţa pe care încearcă să o înfrunte cu un zâmbet strâmb, evitarea naivă a unui adevăr trist, lejeritatea pe care aproape că şi-o impune în faţa unei existenţe deloc prietenoase, aceste nuanţe deloc comune evită banalul. De cealaltă parte o femeie tânără încearcă să păstreze echilibrul într-un calvar sufletesc continuu; îşi leagă toate speranţele pentru o viaţă normală de himere şi izbucneşte în situaţii deloc fericite, apoi povesteşte calm cum le-a spus răstit unor copii că nu există Moş Crăciun. Scenele au rezolvări simple, dar cu un efect potenţat de stranietatea acţiunilor şi a obiectelor folosite.

Chiar dacă acest puzzle de poveşti e inegal, chiar dacă unele întâmplări sunt cusute cu mai puţină dibăcie în firul epic, mizând pe o interpretare constantă, densă şi concentrată şi pe o atmosferă ce vine ca un contrapunct al tramei, spectacolul „Nu atingi niciodată victima” reuşeşte să evite zonele comune ale one woman show-urilor. Nu plictiseşte, nu e demonstrativ şi nu vrea cu tot dinadinsul să vadă spectatorul câte şi mai câte calităţi are actriţa de pe scenă. De această dată personajele sunt cele importante; controlate cu mână sigură şi gând lucid. Vedem scenele care ne sunt povestite, pentru că de pe scenă se transmite această importanţă a lor prin atitudine şi un firesc artistic bine dozat.

Singurătatea şi însingurarea ne devin tot mai multora companioni ai existenţelor puse la încercare. Sunt bune prietene cu frica şi disperarea. Dar aceste „cucoane” din salonul sufletului nostru pot fi uşor poftite să părăsească incinta de către un stăpân al casei ce poartă speranţa în buzunare. Chiar şi când noaptea e cea mai neagră, undeva departe licăreşte măcar o stea. Acesta e sentimentul pe care îl emană spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ: o însingurare tristă, ce poate fi suportabilă cu puţină speranţă.

Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ

„Nu atingi niciodată victima” de Maria Manolescu Borșa

Regie: Irina Slate
Scenografie: Andreea-Diana Nistor
Muzică: Ștefan Ruxandra
Light design & video: Cristi Niculescu

Cu: Ecaterina Hâțu