O poveste de dragoste care se petrece undeva la capătul lumii, într-un sat din Irlanda, parcă rupt de civilizație, pierdut în univers, în care timpul curge în ritmul lui, în care soarele iese rar, în care plouă mult și mai nimic din lumea cea mare nu pare să ajungă până acolo. „La doi pași de Mullingar”. Un text scris de dramaturgul american John Patrick Shanley, nominalizat în 2014, când a avut și premiera pe Broadway, la Tony Awards pentru Cea mai Bună Piesă și care a primit alte câteva premii pentru dramaturgie. Shanley a mai cunoscut câteva montări în România, una dintre ele chiar cu piesa „Îndoiala”, care i-a adus în 2005 două recunoașteri importante: Premiul Pulitzer și Premiul Tony, propulsându-l în rândul celor mai interesanți dramaturgi contemporani.

Regizorul Cristi Juncu alege să pună în scenă la Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara un text mai recent, „Outside Mullingar” – în versiunea românească semnată de Bogdan Budeș, „La doi pași de Mullingar”. Un text pe care dramaturgul îl plasează în inima acelei lumi din care provine familia lui: Irlanda, cu toată poezia ei aspră. Și nu e o poveste pe care s-o înghiți chiar pe nemestecate, așa cum sunt multe texte contemporane. Dimpotrivă, piesa lui Shanley are o dimensiune profundă, aproape cehoviană, le lasă timp personajelor să se dezvolte, să crească, să respire. Îi lasă timp acelei lumi care, pentru noi, în Bucureștiul anului 2019, pare un fel de tărâm scos din timp și spațiu, unde lucrurile par să nu se schimbe niciodată, ei bine îi lasă timp să capete contur, să își definească frumos coordonatele.

Și exact asta face și regizorul Cristi Juncu. În micul univers construit de scenografa Carmencita Brojboiu pe scena sălii mici a Teatrului Nottara, într-un decor care surprinde mai degrabă starea și vibrația unei lumi, un decor ironic naturalist, dar în același timp poetic, regizorul îi lasă timp poveștii să capete ritm. Chiar cu riscul ca primele scene să curgă prea încet. O încăpere în care crește mușchiul peste tot, pe soba de tablă si pe scaune, pe pereți, pe ziduri, pe masă, pe ibric, pe tubul de oxigen, pretutindeni, și unde ploaia cade fără oprire și apa se scurge obsedant în găleți de tablă, un sunet pe care-l iei cu tine câteva ore după ce spectacolul s-a sfârșit, o ploaie fără sfârșit care marchează vieți, destine, universuri interioare.

Dacă dramaturgul ar fi plasat o asemenea poveste de dragoste în orice alt loc din lumea noastră, ar fi fost ridicolă. Imaginați-vă un bărbat și o femeie de 40 de ani, care locuiesc o viață unul lângă altul, el de o timiditate aproape maladivă, ea de o timiditate mai degrabă agresivă, el, crezându-se albină, ea așteptându-l o viață să vină să-i bată la ușă… Și totul gravitând în jurul unui inel pierdut, de care se agață visurile, superstițiile și dezamăgirile amândurora. Aici, în această Irlandă ruptă de lumea noastră obsedată de comunicarea la nivel global și de cultura supermarketului, o astfel de poveste de o candoare aproape ireală are spațiu să existe. Și tocmai această vibrație și această energie le surprinde spectacolul lui Cristi Juncu.

Povestea se desfășoară pe mai multe planuri. Întâi relația dintre Anthony și tatăl lui, interpretați de Andi Vasluianu și Ion Haiduc. Sunt lucruri între ei care nu se spun, sunt reproșuri, sunt asprimi de neînțeles. Anthony e prea visător pentru gustul tatălui, altfel ușor abuziv și care toată viața și-a folosit fiul la munca grea de la fermă, dar nu-l consideră suficient de bun pentru a i-o lăsa moștenire. Apoi, este relația dintre vecinii lor, Rosemary și mama ei, amândouă în doliu după un tată și un soț plecat de foarte curând, interpretate de Cerasela Iosifescu și Victoria Cociaș. Și al treilea și cel mai important dintre planuri este relația dintre Anthony și Rosemary… cei doi tineri care nu mai sunt chiar tineri și care se iubesc de ani întregi, dar nu știu să și-o spună. Montarea lui Cristi Juncu accentuează tocmai acele laturi ale personajelor care le definesc unicitatea. Iar frumusețea spectacolului stă mai ales în felul cum se dezvoltă relația dintre cei doi, în fața spectatorului, în felul cum fiecare se dezvăluie și se construiește, în felul cum niciunul dintre ei nu trădează nicio clipă și nu se abate de la acea trăsătură definitorie pe care și-o stabilește dintru început: un ușor handicap în cazul lui Anthony și un defect de vorbire în cazul lui Rosemary. Extrem de minuțios și Andi Vasluianu, și Cerasela Iosifescu dezvoltă și construiesc personaje puternice, cu detalii frumos definite, pe care cuvântul ce le-ar putea descrie cel mai bine este: adevăr.

Sunt atât de frumoase scenele în care cei doi se adulmecă și încearcă să găsească unul o portiță spre inima celuilalt. Ea, o fată simplă și deja trecută de prima tinerețe, muncind cât un bărbat, cu zâmbetul pe buze, dar chinuită de anxietăți și de lipsa de sens a vieții, așteptându-l de o viață să-i intre în casă. El, un bărbat de o timiditate bolnavă și de o sensibilitate asemenea, închis în universul lui, în care se crede albină și din acest motiv nu îndrăznește să strice viețile altora și nici nu crede că merită ceva mai bun. Amândoi construiți impecabil de Cerasela Iosifescu și Andi Vasluianu. Ea, cu accente de brutalitate înduioșătoare, provenind dintr-o disperare pe care nu mai știe cum s-o controleze. El, un bărbat de o blândețe și de o dulceață care te emoționează profund, pentru că are o curățenie aparte, din altă lume. Iar scena din final – în care el îi mărturisește că e albină și apoi chiar începe să zboare, iar ea îi primește mărturisirea cu zâmbet și vezi cum viața capătă brusc sens pentru ea – are o poezie și o candoare fermecătoare. Și multă emoție… Și actorie de cea mai bună calitate!

„La doi pași de Mullingar” e o poveste. O poveste simplă și frumoasă, care să-ți umple de emoție o seară și să te facă să te gândești măcar o clipă, până redeschizi telefonul mobil, că „viața e în altă parte”…

Teatrul Nottara

Sala „George Constantin”

„La doi pași de Mullingar” de John Patrick Shanley

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Traducerea: Bogdan Budeş

Distribuția:

Anthony Reilly – Andi Vasluianu

Rosemary Muldoon – Cerasela Iosifescu

Tony Reilly – Ion Haiduc

Aiofe Muldoon – Victoria Cociaş

Foto: Ciprian Duică