Cum ne mai putem revolta astăzi? Mocnit, nespus, abia îndrăznind să gândim ce am face dacă într-adevăr pragul suportabilităţii ar fi rupt de-a binelea, pe undeva printr-un colţ de conştienţă stă ghemuit curajul de a acţiona. Din gură şi din tastatură spunem multe. Ne revoltăm cu vârf şi îndesat cu vorbe care mai oţărâte, care mai meşteşugite şi cumva acordul prietenilor din jurul paharelor cu licori sau adeziunea degetelor mari, albastre, ridicate virtual ne dă liniştea ca suntem îndreptăţiţi în demersul nostru energic, dar fără nicio finalitate. Revoltele au devenit din ce în ce mai personale. Spiritul de luptă a fost dinamitat şi fragmentat în milioane de mici războaie, duse de pe canapelele sufrageriilor. Suntem prea dezorientaţi, prea însinguraţi, prea dezgustaţi, prea toleranţi pentru a mai ridica altceva decât tonul. Am devenit foarte vocali, în schimb. Ne răţoim pentru tot felul de cauze şi ne agităm în fel de fel de campanii şi acţiuni care să crească awareness-ul. Dar de făcut ceva, nu se mai cade să facem.

Spectacolul „Bad talks” semnat de Radu Iacoban la Unteatru vorbeşte cu opt glasuri despre efectele pe care le-ar putea avea un gest radical de revoltă asumată. Opt puncte de vedere ale unor destine ce se leagă de un glonţ care ucide un simbol al puterii sunt expuse de un singur actor care devine pe rând asasinul resemnat şi lucid, politicianul locvace şi agitat, vloggerul incitant şi militant, artistul inspirat şi sensibil, prietenul de pahar cu propriile belele pe cap, tatăl vinovat, refugiat în credinţă, elevul conştiincios şi curios şi fiul care şi-a văzut tatăl secerat de lângă el cu un singur foc de armă. Aceşti opt bărbaţi îşi spun propria poveste care se intersectează în proporţii diferite cu o alegere tragică. Fiecare este cumva influenţat sau răspunzător de ce s-a întâmplat. Vinovat nu e doar cel care a apăsat trăgaciul, iar victimă nu doar cel ucis.

Textul scris de Radu Iacoban porneşte de la o idee bună şi este scris inteligent. Fiecare personaj este definit prin limbaj, prin vocabular specific şi îşi are propriul ritm. Inserturile de umor sunt ponderate şi funcţionează eficient ca supape într-o atmosferă altfel destul de apăsătoare. De la un ton monocord, al vinei recunoscute şi motivate sec se trece repede la o beţie de explicaţii logoreice. Tăieturile foarte ascuţite, ca de montaj cinematografic realizează parcă încadratura specifică fiecărui personaj. Cumva focusul cade pe ochii transformaţi în două dungi orizontale groase ai condamnatului, pe mâinile tatălui care frământă stângaci un măr, pe gesturile volubile ale artistului şi îţi coregrafiază, parcă, privirea, jocul cu paharul de alcool – e gestusul omului simplu, refugiat în soluţii distructive, urmăreşti atent gura puştiului care citeşte didactic o compunere şi observi mâna fixă din buzunar a politicianului care îşi ascunde acolo nervozitatea.

Convenţia funcţionează la vedere şi scenele se succed la rând, cu schimbări de costum la vedere şi treceri necosmetizate. Unele personaje sunt mai savuroase şi permit un ritm mai antrenant, în timp ce momentele de sinceritate şi emoţie par prin comparaţie lungi şi mai puţin spectaculoase. Cu toată concentrarea şi sinceritatea pe care o are în interpretare, Radu Iacoban trebuie să facă faţă piedicilor pe care singur şi le-a ridicat din scriitură. După un monolog „mişcat”, haios şi ludic e mai greu să capteze imediat atenţia spectatorilor şi să declanşeze emoţia autentică. E o provocare pe care trebuie să o gestioneze cu multă prudenţă prin interpretare, pentru că altfel e în pericol să piardă entuziasmul şi interesul câştigat în momentele mai puţin încrâncenate.

Coperţile spectacolului, cuvintele adresate direct spectatorilor, dialogul lejer şi cool este o mostră de curaj al artistului care stă în faţa publicului fără adăpostul convenabil dat de personaj. Cu puţină timiditate, cu umor, (auto)ironie şi inteligenţă, foarte pe bune, începutul şi finalul dau nu doar rotunjime parcursului, ci oferă posibilitatea reală de a crede în convenţia pe care Radu Iacoban o declară cu acest gest de curaj.

„Bad talks” nu este neapărat un show, nu e doar un spectacol asumat-social, sau entertainment. E o combinaţie destul de bine proporţionată între ambele. Tonurile grave ale mesajului şi tonalităţile simpatice ale unora dintre personaje se amestecă omogen şi e posibil ca acest hibrid fie să binedispună, fie să dezorienteze. Cei care caută comedie primesc prea multă dramă, iar cei care caută seriozitate au parte de prea multă joacă. Inteligenţa artistică şi simţul replicii pe care le posedă Radu Iacoban nu pot fi, însă, negate de nimeni.

Teatrul Unteatru

„Bad talks” de Radu Iacoban

Cu: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Mulțumiri: Dan Samoilă