E prima piesă scrisă de Yasmina Reza, în 1987, când scriitoarea avea 28 de ani. Încă de atunci scriitura ei a fost remarcată, a câștigat Premiul Molière cu acest text, iar Yasmina Reza a devenit în următorii ani una dintre cele mai apreciate voci ale dramaturgiei europene. „Conversație după înmormântare”, cum a fost tradus în limba română titlul acestei prime piese, e un text în care se simte deja tăișul ironiei care avea s-o facă apoi celebră. Un text în care deja se simt înțepăturile la adresa burgheziei de pe chipul căreia face să cadă măști. Dar și un text în care vibrează mai puternic decât în altele fiorul metafizic, ce, de altfel, era intens exploatat în prima montare pe care piesa a cunoscut-o pe scenele din România, în urmă cu câțiva ani, la Teatrul Bulandra, în regia lui Alexandru Darie.

Teatrul „Maria Filotti” deschide în această toamnă stagiunea și Festivalul „Zile și nopți de teatru la Brăila” cu un spectacol în regia lui Vlad Massaci, care propune o lectură nouă a acestui prim text al scriitoarei care și-a început cariera ca actriță și a jucat chiar la Comedia Franceză. În Sala Studio a Teatrului din Brăila, regizorul Vlad Massaci creează un univers nu lipsit de stranietate, în care povestea acestor oameni pe care-i adună laolaltă moartea tatălui se construiește firesc și se dezvăluie firesc, într-un contrast interesant și necesar tocmai cu această stranietate a spațiului creat de scenografa Vanda Sturdza.

Un ocean cenușiu, senzația de nisipuri mișcătoare, iar în mijloc un birou mare, din lemn masiv, tronând… Un birou care conține pe de o parte întregul univers al tatălui dispărut, toată lumea care se stinge odată cu el, și care, în același timp, ține loc de sicriu, de mormânt… de insulă în marea de nisipuri mișcătoare. Cactuși răspândiți prin diverse locuri în scenă creează acel aer ușor sălbatic, ușor deșertic, și o atât de intensă senzație de pustiu și de capăt al lumii.

Spectacolul lui Vlad Massaci își propune, se pare, să vorbească despre oameni care se rătăcesc în propriile vieți, despre oameni care, la răscruce de drumuri, au în sfârșit curajul să facă alegeri și despre măști… măști sociale care la infinit acoperă chipuri. Și care țin loc de adevăruri. De adevărul fiecăruia dintre noi. Așa cum este citit de Vlad Massaci, acest text al Yasminei Reza lasă deoparte metafizica și vorbește despre incomunicare, despre frustrarea de a fi închis în propriul eu, despre conveniențe care sunt mai rele și mai dure decât închisorile, despre limite pe care ni le punem singuri.

Doi frați, Nathan și Alex, și sora lor, Edith, se trezesc față în față cu ei înșiși, cu propria viață, conștientizează brusc punctul în care se află, își dau seama, mai mult sau mai puțin asumat, ce drumuri au ratat și suferă… Iar moartea tatălui lor – acel vector al familiei, demitizat brusc prin dezvăluirea relației cu pedichiurista (înțepătura acidă a ironiei Yasminei Reza la adresa „perfecțiunii” familiei burgheze) – face să iasă la suprafață lucruri niciodată spuse. Relațiile dintre cei doi frați se limpezesc în toată tristețea lor, caracterele lor se definesc de la o replică la alta. Nathan, interpretat de Valentin Terente, are mister, se simte permanent tumultul interior care l-a făcut să accepte anumite lucruri, să nu lupte pentru Elisa, se simt amestecul de neputință și delicatețe și, deopotrivă, forța care se trezește în el odată cu moartea tatălui, căruia, se pare, i-a purtat o dragoste așa de mare, încât n-a vrut să-și ia niciodată zborul. Dar acum, prin moartea lui, ierarhiile s-au schimbat. Se petrece un schimb de energie interesant construit în spectacol și destul de subtil. El preia puterea tatălui, pe care l-a admirat necondiționat, iar scena în care se culcă cu Elisa pe mormântul lui exact asta semnifică. Ce-i lipsește lui Valentin Terente? Poate o notă în plus la acel farmec care să te facă să crezi că o femeie ca Elisa – Elisa din spectacolul lui Vlad Massaci, interpretată de Narcisa Novac –, poate să facă o asemenea pasiune până la moarte pentru el. Căci Elisa e mai degrabă genul păpușa Barbie, cu un permanent zâmbet pe buze, delicată aproape exagerat, sensibilă în exces, și în ochii căreia nu ghicești chiar abisurile care ar face-o să iubească un bărbat ca Nathan cel întruchipat de Valentin Terente. Dar… pe de altă parte Yasminei Reza îi place să se joace cu paradoxurile, iar felul în care și-a construit Vlad Massaci personajele poate fi o interesantă continuare a ironiei autoarei. Păpușa Barbie îndrăgostită de un fals geniu trist, puțin tomnatic… De ce nu?

În schimb, pariul absolut câștigător al spectacolului este Liviu Pintileasa în rolul Alex, fratele trădat. Cum spuneam, moartea tatălui face ca ierarhiile să se modifice. Criticul trist și frustrat, care întreaga viață și-a admirat până la ură fratele pentru calități pe jumătate reale, pe jumătate inventate (așa cum se întâmplă adesea în viață), în final pare să se descopere și să facă pace cu sine… Alex, așa cum îl construiește Liviu Pintileasa, e bărbatul chinuit, măcinat de propria tristețe, cinic, dar în același timp puțin conștient de propria valoare, care iubește cu pumnii strânși, care privește masochist de dincolo de perdea cum fratele lui face dragoste cu femeia pe care el o iubește nebunește, pe mormântul tatălui, care e capabil de umilințe pentru care se urăște apoi, un amestec de blândețe tristă cu agresivitate și cinism absolut exploziv. Momentele lui din final, felul cum creează relație cu Elisa, dar și cu Nathan, felul cum face ca tristețea lui plină de furie să apese ca un abur greu peste scenă, totul e impecabil interpretat.

Edith, în construcția Ramonei Gîngă, e un amestec de duioșie și frustrare, de asprime și nefericire, mascate bine în spatele unei perechi mari de ochelari și al unei coafuri care îi ascund bine fața. E masca pe care o poartă de ani întregi și care cade puțin, prea puțin, acum, la moartea tatălui, la care, de fapt, e incapabilă să plângă. Corecți în cuplul Julienne – Pierre, Monica Ivașcu și Dan Moldoveanu completează tabloul unei familii să-i spunem tipic burgheze. În care doar un eveniment teribil precum moartea scoate la iveală adevăruri…

„Conversație după înmormântare” de la Brăila e un spectacol din care nu lipsește umorul, fie el cât de negru. Dar frumusețea lui stă în primul rând în faptul că vorbește despre oameni și prăpăstiile dintre ei. Și că o face fără să se teamă de emoție.

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Sala Studio

„Conversație după înmormântare” de Yasmina Reza

Traducerea: Alex Leo Şerban

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Vanda Sturdza

Muzica: Vlaicu Golcea

Distribuţia:

NATHAN – Valentin Terente

EDITH – Ramona Gîngă

ALEX – Liviu Pintileasa

JULIENNE – Monica Ivaşcu

PIERRE – Dan Moldoveanu

ELISA – Narcisa Novac

Foto: Maria Ștefănescu