În 1927, anul în care se face prima legătură telefonică transatlantică între Londra și New York, anul în care se nasc doi scriitori care vor fi cunoscuți în toată lumea, Gabriel García Márquez și Günter Grass, dar și un dansator care va deveni celebru,  Maurice Béjart, lumea, pe care artiștii și oamenii de știință vor s-o mereu s-o schimbe suferă o pierdere uriașă.

Într-o zi de toamnă, mai exact pe 15 septembrie 1927, agenția de știri Associated Press publică următoarea știre: „Dancer Dies from Fall; Isadora Meets Fate” („Dansatoare ucisă într-o cădere; Isadora se întâlnește cu soarta”). Este prima informare oficială care anunță că Isadora Duncan, dansatoarea americancă în vârstă de cincizeci de ani, a decedat cu o seară în urmă din cauza unui accident. Acesta s-a petrecut pe Promenade des Anglais, la Nisa, unde lua lecții de la un instructor auto, ca să-și poată conduce noua mașină, când eșarfa ei subțire, din mătase roșie, brodată, primită cadou, s-a prins de câteva piese ale automobilului, secționându-i carotida, astfel încât nu s-a mai putut face nimic.

Potrivit aceleiași știri, în urmă cu doar o zi dansatoarea îi declarase chiar unui corespondent de la Associated Press: „Pentru prima data în viață, scriu pentru bani. Acum sunt îngrozită să nu se întâmple repede vreun accident”.

Ce bani, ce scris, ce accident? Și cine este Isadora Duncan acum, când Soarta, personajul acesta neînduplecat și necunoscut, personaj de neînțeles a hotărât să-i pună capăt drumului? Banii sunt ceea ce îi lipsește, sărăcia însoțind-o mai mereu îndeaproape. Isadora Duncan tot uită să-și plătească facturile de la hoteluri din marile orașe ale Europei în ultimul timp și multele băuturi din restaurante scumpe, dar vin prietenii în urmă și le achită. Scrisul este ceea ce face nu pentru a-și exprima crezul și a-și încredința arta posterității, ci din convingerea că o autobiografie tipărită, care să tragă perdeaua și să lase cititorul să vadă în viața ei cea libertină, scandaloasă chiar, s-ar vinde așa de bine, încât ar scoate-o din faliment. Manuscrisul e gata, autoarea i-a pus punct cu câteva zile înainte „să se întâlnească cu soarta”, dar n-a mai apucat să-l vadă tipărit. Iar accidentul este acesta petrecut într-un spațiu simbolic al high life-ului în care și-a dorit de mică să ajungă.

La cincizeci de ani, Isadora Duncan trăise și experimentase enorm. Neseparând nicicând viața de artă, ci dimpotrivă, visând încă din adolescență la o artă a mișcării care să nu mai aibă nicio legătură cu baletul, căutând câteva decenii abordări personale ale unei arte ce va rămâne în istorie ca descoperirea ei, dansul, dincolo de ceea ce se cunoaște și se practică, Isadora Duncan întruchipează un nou fel de a face artă și un nou fel a fi femeie.

„Natura este izvorul dansului”

Eliberată de constrângeri încă de mică, deschisă spre nou, neîncorsetată în coduri de niciun fel – și nici în corset, căci Casa Pionet de la Paris decretase în 1900 renunțarea la acet obiect vestimentar chinuitor  –, dansatoarea născută în 1877 la San Francisco, într-o familie de americani cu un strop de sânge irlandez, visa la dansatoarea viitorului de mult, încă de când începuse să danseze, împreună cu surorile ei, pe un preț modest.

Isadora Duncan dansase mult în Europa și în America, unde la început se considerase și chiar fusese neînțeleasă. Înființase școli de dans în mai multe oraș și chiar în Rusia, inflamase burghezia în repetate rânduri, provocase, necenzurându-se pentru a se conforma obiceiurilor și modelor zilei. Dansase până recent în stilul care o impusese: în picioarele goale, în tunici largi, transparente, prin care se vedea un corp acum deloc subțire, pe muzică de Beethoven, Chopin, Wagner etc., urmând, ca întotdeauna, o coregrafie personală, care nu e dictată de nicio tehnică și nu etalează nicio tehnică, ci o artă greu de exprimat în cuvinte, care vine din natură: „Natura este izvorul dansului. Mișcarea valurilor, a pământului este întotdeauna în aceeași veșnică armonie. Nu stăm pe plajă și ne întrebăm cum se mișca oceanul în trecut și cum o să se miște în viitor. Fiecare ființă se mișcă potrivit naturii ei… adică potrivit sentimentelor și structurii ei fizice. Mișcările sălbaticilor erau naturale și frumoase. La fel mișcările grecilor din perioada clasică, a celor care purtau tunici simple și sandale.”

„Mama dansului”, cum va rămâne în istoria artelor spectacolului, dezvoltase un adevărat program progresist vizând întoarcerea la resurse din trecutul îndepărtat pentru a restabili o stare pierdută odată cu modernizarea. „Programul ei nu era însă unul de tip material; ca mulți artiști moderni din epoca ei, Duncan a pus în acest program o credință transcendentală puternică. Dansul ținea de progresul social, pentru că putea crea «Frumusețe» și în dansator, și în spectator. Prin «Frumusețe» ea nu înțelegea doar înfățișarea exterioară, ci bunătatea umană esențială – o stare de a fi în armonie cu sine, cu ceilalți, cu cosmosul”, scrie Ann Daly în cartea sa, „Done Into. Isadora Duncan in America”.

Cât despre noua școală, la care visase și pe care făcuse mai multe încercări să o concretizeze, dansatoarea spunea că învățarea nu se va baza, desigur, pe imitație, ci pe creație, cu privirea îndreptată spre continuitate, viitor și infinită schimbare: „Mișcările primordiale sau fundamentale ale noii școli de dans trebuie să conțină în ele semințele din care vor răsări toate celelalte mișcări, fiecare urmând să le dea naștere altora, într-o înșiruire nesfârșită de expresii, gânduri și idei superioare și din ce în ce mai impresionante”. Și din semințe au răsărit mișcările pe care le vor dezvolta Martha Graham, Mary Wigman și ale nume importante ale dansului modern.

„Cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”

Semințele prinseseră rod, dar cea care le sădise era în declin. Ca artistă spusese ce avusese de spus într-o perioadă în care arta se schimba radical. Iubită, uneori chiar adulată de artiști ai momentului, dar și atacată de spirite conservatoare, care nu acceptă schimbarea, Isadora Duncan ajunsese, într-un fel, la asfințit. Nu fusese „copilul timpului” său, ci fusese înaintea timpului său, sfidase toate tabuurile sociale, pledase împotriva tuturor restricțiilor din artă și din viață și pentru „amorul liber”, susținuse că Rusia e singurul loc unde calitățile artistice se pot atinge desăvârșirea, marea inovatoare a dansului, atee și bisexuală, nutrind convingeri comuniste care au inflamat America, se achitase deja de misiunea sa.

Relația furtunoasă cu poetul rus Serghei Esenin, singurul ei soț, mult mai mic decât ea, se degradase enorm și se încheiase cu sinuciderea lui într-o cameră de hotel din Sankt Petersburg, survenită în 1925, la doar trei ani după ce se căsătoriseră. În 1922, însoțită de el, se întorsese în America pentru mai multe spectacole, într-unul apărând pe scenă înfășurată într-un steag din mătase roșie, așa cum consemnează și articolul depsre ea din „Encyclopedia Britannica”. Asta, tocmai când America tremura de frica „ciumei roșii”. Considerată agent bolșevic, avea să plece din țara natală cu o replică celebră: „Good-Bye, America, I shall never see you again” („La revedere, America! Nu ne vom revedea niciodată”). Și așa va fi. Plecase iar în Europa, anunțând că probabil se va întoarce în Rusia.

Edward Gordon Craig, cunoscutul regizor de teatru, tatăl primului ei copil – care și-a pierdut viața, împreună cu al doilea ei copil și cu bona, într-un tragic accident, în urma căruia mașina în care se aflau a căzut în Sena – spunea despre ea: „În lumea asta periculoasă a sărit Isadora, condusă de un curaj imens… Oamenii îi spuneau mare artistă, zeiță din Grecia, dar ea nu era așa ceva. Mereu m-am gândit la cât de irlandeză era ea – adică la cât de plină de geniu înnăscut, care nu se poate descrie. Avea visul în inimă, visul irlandez…”

Sângele irlandez dăduse în clocot cu ani în urmă la Paris, exact Parisul în care tocmai sosise tânărul pictor spaniol Pablo Picasso, după care pictura nu avea să mai fie la fel. În secolul lui Picasso, Isadora Duncan venise să danseze în picioarele goale la Paris, o experiență obligatorie, insistase doamna Patrick Campbell, muza londoneză a lui George Bernard Shaw. Mergând înapoi pe firul timpului, o vedem pe ambițioasa americancă la Londra, în 1899, dansând, adesea pe mese, la banchete și petreceri ale elitei, după ce ziua studiază la British Museum personaje de pe amfore și alte vase din Grecia antică.

Ce i-a dat Parisul Isadorei Duncan? Totul. Americanca fascinată de Antichitate a cucerit mințile cele mai avansate ale momentului. Fără corset și fără poante, în tunici transparente copiate de pe exponate din muzeu, a făcut senzație în capitala luminilor exact în vremea când apărea în lumina reflectoarelor, la Cafeneaua La Rotonde, o altă tânără care va face istorie: Coco Chanel. Corpul liber al Isadorei Duncan, doar o expresie a spiritului liber, a înflăcărat imaginația dornică de o nouă artă și de o libertate până atunci necunoscută. Dansatoarea ca o zeiță capricioasă, greu de intimidat, care face nopți albe l-a cucerit, de exemplu, pe Auguste Rodin, pe-atunci cel mai important sculptor modern. „Uneori cred că e cea mai extraordinară femeie care a existat vreodată”, spune el.

Până în 1907, a dansat deja în cele mai importante orașe din Europa și din Rusia, faima ei atingând repede cote nebănuite. Etalând în arta ei o senzualitate sfidătoare, privind tot timpul spre Grecia precreștină, dansatoarea privea spre viitor cu speranța ca arta nu va mai avea nimic de-a face cu baletul, cu rigiditatea și rigoarea lui, cu virtuozitatea lui goală, care o făcuse să-l părăsească chiar în adolescență.

În 1903, aflată în turneu la Berlin, Isadora Duncan a ținut un discurs rămas celebru exact despre viitorul dansului.  Crezul ei era exprimat în cuvintele cel mai des citate: „Dansatoarea viitorului va fi una al cărei corp și al cărei suflet vor fi crescut în armonie împreună, astfel încât limba naturală a acestui suflet va fi devenit mișcarea corpului. Iată misiunea dansatoarei viitorului. Ea va veni: spiritul liber, care va locui în corpul femeilor noi; mai strălucit decât a fost vreodată vreo femeie; mai frumos decât toate femeile din secolele trecute; cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”. Concept inseparabil de creația și destinul dansatoarei americance, „femeia nouă” va deveni esențială pentru feminism.

În 1905, Isadora Duncan avea să facă primul turneu în Rusia și să-i impresioneze profund pe Serghei Diaghilev, cunoscutul impresar al Baletelor Ruse și al lui Vaslav Nijinski, și pe coregraful Mihail Fokin. Iar peste nici un an avea să nască primul ei copil, Deirdre, urmat în 1910 de Patrick, fiul finanțatorului ei, Pierre Singer. În 1913, ambii copii (pe care îi vedeți, alături de mama lor, în fotografia făcută în același an) vor pieri în Sena, împreună cu bona lor, tragedie din care Isadora Duncan nu își va mai reveni cu adevărat niciodată. „Cealaltă Sylvia Plath”, cum o numește Tracy Brian în cartea pe care i-a dedicat-o, se pregătea atunci să deschidă încă o școală de dans, plan sistat însă odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

În treacăt fie spus, Soarta, același personaj de neînțeles, o salvase tot pe-atunci de o tragedie. Pe 7 mai 1915 Isadora Duncan trebuia să se îmbarce din New York pe faimosul vas britanic „Lusitania”. SUA nu intrase în război, dar vasul a fost torpilat de nemți și au murit 1200 de pasageri. Printre cei care nu au mai ajuns să se îmbarce și, deci, au rămas în viață se află dirijorul italian Arturo Toscanini și dansatoarea americancă Isadora Duncan, care voia să se întoarcă în Europa. După un turneu dezastruos financiar, un bilet pe „Lusitania” ar fi fost prea scump pentru ea, vânată de creditori, așa că a renunțat în ultima clipă, alegând că plece cu „Dante Aligheri”, un vas mai ieftin, pe care își putea lua mai multe cufere.

Apoi, următoarea școală de dans avea s-o înființeze în 1920 la Moscova, unde „revoluționara” fusese invitată să lucreze la cincisprezece ani de la primul ei turneu.

„Arta mea e doar un efort de a exprima adevărul ființei mele prin gest și mișcare. Încă de la început nu mi-am dansat decât viața”, scria Isadora Duncan în volumul de memorii pe care îl terminase cu câteva zile înainte de a muri. „Vântul? Eu sunt vântul. Marea și luna? Eu sunt marea și luna. Lacrimi, durere, iubire, zboruri de pasăre? Eu sunt toate astea. Dansez ceea ce sunt. Păcat, rugăciune, zbor, lumina ce n-a fost niciodată pe pământ sau mare? Dansez ceea ce sunt”, scria poetul american Carl Sandburg, astăzi citat în numeroasele studii și documentare dedicate artistei imortalizate doar în câteva fotografii. „Dansez ceea ce sunt” și, de-acum, niciun dansator nu va mai face altfel. Mai presus de orice, poate, rămâne acest gând din întâlnirile Isadorei Duncan cu cele trei Moire, zeițele care știau destinele tuturor, dar nu le puteau schimba. Cât despre sensuri, pe ele le descoperă, desigur, fiecare dintre cei care se întorc să-i descopere lumea.