Acum trei ani, pe 30 martie 2016, regizorul Alexandru Darie mi-a acceptat invitația de a veni la seria de dialoguri publice pe care o inițiasem la acel moment, „Întâlnirile Yorick”, și, în fața unui public copleșitor, care s-a adunat la Ceainăria Cărturești-Verona, a vorbit o seară întreagă absolut seducător. Tema întâlnirii a fost una dragă lui Alexandru Darie: „Mai avem nevoie de teatrul de artă?” Acum, când el nu mai este printre noi, mi-aduc aminte tăcerea extraordinară, aproape mistică, ce se instalase în sală, când vorbea despre misterul teatrului… Avea puterea de a hipnotiza! Redau în continuare cuvintele lui din acea seară. Să le citim și să încercăm să-i auzim vocea printre ele…

Cred că înainte de a vedea dacă există teatru de artă sau nu, ar trebui să ne întrebăm de ce facem teatru. Întâi, trebuie să știm de ce mergem la teatru, ca spectatori, și de ce facem teatru, ca practicieni. Dacă ne vede cineva repetând, îmi spunea un coleg, ne duce direct la ospiciu. „Suntem oameni bătrâni, avem copii, și noi stăm și ne facem că râdem, că plângem…“ Care e scopul? Putem să auzim răspunsuri de genul: „Pentru că mă distrează“, în cazul spectatorilor; „Pentru că așa câștig o pâine“, în cazul creatorilor; „Pentru că teatrul este frumos/ educativ/ de artă“ etc. Toate aceste întrebări pe care ni le punem ca spectatori, actori, regizori, scenografi, compozitori se rezumă, de fapt, la o întrebare fundamentală. Odată ce răspundem la ea, putem vedea unde ne duce mai departe.

„Teatrul este unica artă care lucrează cu energie pură”

Mi-aduc aminte de spectacole de acum ani buni, de Iluzia comică și de altele și trebuie să îmi pun această întrebare, după atâția ani de experiență: „De ce fac eu teatru, în afară de faptul că îmi face o plăcere enormă sau că nu știu să fac altceva?” Concluzia la care am ajuns și pe care am reușit să le-o comunic studenților, iar acum o comunic public, este următoarea: „Teatrul e unica artă vie creată de om care revelează ceea ce se află ascuns”. O să spuneți că și muzica poate revela sentimente, și literatura etc. Foarte adevărat. Numai că muzica, cu excepția operei – care e drama per musica, adică tot o formă de teatru –, o face altfel. La teatru, noi, publicul, venim într-un fel și, după ce am asistat la un spectacol care vrea să spună ceva, și nu e făcut doar ca să ne gâdile simțurile, cum spunea Caragiale, o oră-două, căci așa e preferabil (sau, uneori, trei-patru), plecăm altfel de cum am venit. Este exact aceeași stare de transformare pe care o are un om, ca spectator, în momentul când pătrunde într-o biserică sau într-un templu. „Mare comparație!“ o să replicați. Dar nu e chiar așa. Când pătrunzi într-un templu, ți se spune o poveste sau mai multe, ți se transmit o energie sau mai multe, ceea ce vorbește direct subconștientului nostru. De ce într-un spectacol sunt extraordinare momentele când se deschide cortina, vedem un anumit decor și apare un șoc energetic, înainte ca primul actor să apuce să se urce pe scenă, să spună prima replică? În tăcere există deja o energie care se transmite. La fel și într-un templu, care e astfel organizat, încât să intri într-un canal energetic de un anume fel. Îmi dau seama că eu, spectatorul, și eu, artistul, asist la acest lucru și ies altfel decât am intrat. Mi se revelează lucruri care nu sunt despre personajele pe care le urmăresc pe scenă, nu sunt neapărat despre povestea spusă de un text, ci despre mine însumi. Eu sunt cel care, indiferent cât de agitat sunt, indiferent câte SMS-uri și e-mailuri tocmai am primit, când pătrund în ceea ce cu îndreptățire se cheamă un teatru, las dintr-odată toate lucrurile astea în spate și mă deschid ca o floare, ca un evantai, și aștept de la artiști acest ritual, dacă e cu har, ca și la biserică, să mi se reveleze lucruri – despre personaje, despre semnificații de dincolo de poveste, căci fiecare înțelege la diferite niveluri. Așa se face că după spectacol plec transformat. Acesta este rolul teatrului. Un teatru din Bruxelles își făcea reclamă astfel: „Veniți la noi! Noi chiar suntem 3D!“

Teatrul este unica artă care lucrează cu energie pură. Liviu Ciulei spunea că gândul pe care îl are actorul când rostește o replică este mai puternic decât replica. Gândul ajunge primul în sală și, dacă gândul actorului când spune replica e la cai verzi pe pereți, caii verzi pe pereți ajung la spectatori, nu ce ai vrut să spui. E foarte important. Noi, cei interesați, avem acest privilegiu extraordinar: ni s-a dat în mână o unealtă perfectă.

„Intrați într-un teatru gol, urcați pe scenă și căutați-i centrul”

Și acum mă apropii de teatrul de artă. Fie că sunteți profesioniști, fie că nu, vă invit la proba supremă care arată că ceea ce spun este adevărat. Intrați într-un teatru gol, cu scena goală, într-o zi în care nu se repetă – dar într-un teatru adevărat, nu într-o chestie improvizată – căci pereții unui teatru adevărat poartă urmele tuturor generațiilor de mari artiști care au trecut pe-acolo. Strigoii ăștia chiar există. În SUA se spune că fiecare teatru are strigoiul lui. Intrați, deci, într-un teatru gol, urcați pe scenă și căutați-i centrul. Există un centru care rezonează și se poate simți fizic, fie că ești spectator, fie că ești profesionist. Cu cât teatrul este mai vechi, mai respectabil, cu atât și centrul acela, și energia aceea pe care le simți sunt mai puternice.

Am avut, fără să vreau, o experiență fabuloasă. Eram la Paris și am cunoscut-o pe directoarea de la Comedie Française. Am băut o cafea în biroul ei, unde erau biroul la care a stat Molière și pe pereți se aflau picturi originale cu actori ai teatrului, pictate de artiștii cei mai renumiți. M-a întrebat dacă nu vreau să merg pe scenă. Am intrat pe scenă din spate, cu fața spre public, și când am pășit pe scândură am început să tremur, am simțit un curent electric care aproape că mă zguduia, mi-au dat lacrimile instantaneu și nu m-am putut apropia de centrul scenei. Vibrația era atât de puternică, încât devenise insuportabilă. Era scena pe care pășise cândva însuși Molière și păstrase o scândură autentică, neînlocuită de una nouă, mi-a spus ea după aceea. Într-un teatru renovat dacă verificați, o să vedeți că energiile sunt ca un fel de telegraf stricat, care bate ba din dreapta, ba din stânga…

Dacă plecați de la acest lucru și, cu firul minții, vă gândiți, dacă sunteți actori, regizori, scenografi, compozitori, la ce ați jucat, ce ați montat, ce scenografii ați făcut și ce muzică ați compus, sau, dacă sunteți spectatori, dacă vă întoarceți în gând la ce spectacole ați văzut, veți descoperi, sunt convins, că așa este. Spectacolele care v-au tulburat, care v-au rămas în memorie, care v-au dat peste cap sunt acele spectacole care au respectat regula revelării de lucruri pe care nu le știam înainte. De aceea unora le vine foarte greu să meargă la teatru, pentru că porii lor sunt închiși. Se pot deschide, dar ei nu se gândesc să-i deschidă, fiindcă nu știu că-i au închiși. Vorba lui Mrozek: „Mie-mi place mai mult cinematograful!“

„Un spectacol poate fi mai bun sau mai prost dacă publicul e mai bun sau mai prost”

Am văzut recent, cum sigur ați văzut și dvs., public care comentează tare, deși e foarte aproape de actor, de parcă ar fi lângă ecran. Nu realizează că are loc un schimb de energie. Iată și motivul pentru care un spectacol poate fi mai bun sau mai prost dacă publicul e mai bun sau mai prost. Un public mai puțin deschis înseamnă că energia artistului se duce într-un perete și se întoarce, căci nu are unde să se ducă. Atunci când publicul e deschis, energia ajunge la el și actorul se simte stors la finalul spectacolului.

„Teatrul de artă” este chiar un pleonasm

Am avut extraordinarul prilej de a cunoaște oameni de teatru minunați din lumea asta. Cu vorbe diferite, cu atitudini diferite, n-au făcut decât să-mi confirme convingerea. Până să am norocul de a avea studenți la un master de la UNATC, nu-mi sintetizasem niciodată ideile acestea. Unele lucruri le simțeam, le știam pur și simplu, dar nu mi le explicam. Unul dintre oamenii pe are am avut fericirea să-i cunosc se cheamă Lev Dodin. El spunea așa: „Există teatru bun sau teatru prost. „Teatrul de artă” este o formulă, poate chiar un pleonasm. Eu cred că aveam de-a face cu arta teatrului – teatrul bun sau ne-arta teatrului – teatrul prost. Este, cumva, o expresie forțată, așa cum falsă este și dihotomia teatru de stat versus teatru independent. Teatrul independent nu e independent, căci mulți dintre cei care îl fac sunt dependenți de cineva (un patron, gustul publicului etc.). Distincția este teatru public – teatru privat. Teatru public nu înseamnă numai teatru de stat, căci în țările europene există companii private care s-au transformat în companii publice datorită legilor bune, pentru că sunt de interes major. Cheek by Jowl e o companie privată, care obține subvenție de la stat, de exemplu. Dihotomia teatru de artă versus teatru de ne-artă e adevărată în sensul în care teatrul dezvăluie ceea ce este ascuns, în care creatorii se străduiesc cu toată sinceritatea – condiția sine qua non în meseria noastră – să contribuie la asta, versus teatrul de consum. Cel din urmă chiar asta înseamnă: consumi ceva, râzi zece minute, bei o bere, dar nu ți se întâmplă nimic, iar pe actorul respectiv nu l-a costat decât efortul fizic. Asta mie îmi aduce aminte de epoca interbelică din România, când existau numai Teatrul Național și niște companii private. Lucrau trei săptămâni o piesă de succes, obligatoriu franțuzească. Acum e obligatoriu să fie americană și de succes pe Broadway! Se face repede, cu niște amici, actorii își iau niște bani, spectatorii își beau berea și apoi toată lumea pleacă acasă. Dar asta nu înseamnă că pe o stradă, într-o cârciumă sau într-un gang nu poate avea loc și un miracol. Dacă sunt în formă, artiștii pot revela ceea ce e ascuns pornind de la cea mai anostă piesă americană. Perpetuarea acestor echipe mici de teatru de consum înseamnă pericolul ca teatrul public să dispară. Ca director de teatru, am auzit de la foruri tutelare, care întreabă cu zâmbetul pe buze: „Ce ne trebuie, domnule, treaba asta? La ce ne folosește? Putem să nu dăm bani, să ne aducem de-acasă niște scaune și niște haine, nu costă nimic. N-au decât să facă, dacă nu costă aproape nimic! Noi avem atâtea probleme: nu avem suficiente biserici și spitale etc.“

Revenind, după părerea mea, teatrul de artă nu există, iar arta teatrului există sau nu există. Dacă se produce miracolul, care apare din sinceritate, dăruire și umilință – la prima lecție de actorie pe care le-o preda studenților din anul I și la care am asistat și noi, studenții de la regie, Octavian Cotescu spunea că prima calitate a unui om de teatru este umilința –, miracolul se duce spre public cu o forță extraordinară. Iar publicul este cel care, cu o forță extraordinară, îl răsplătește, pe cel de pe scenă. Noi, regizorii, suntem cei mai suferinzi oameni de teatru, pentru că stăm în culise sau la cabină și nu primim extraordinara energie pe care o primește actorul când oamenii aplaudă cu lacrimi în ochi. Împărtășim soarta scenografilor sau a compozitorilor, care urcă pe scenă o dată, la premieră. Actorii au această formidabilă răsplată, care, repet, nu ține de succes. Succesul e o prostie. Vine sau nu vine… Sandu Dabija mi-a spus: „Lasă, că peste două-trei decenii, tot te clasicizează!“ Succesul n-are nicio importanță. Adevărata bucurie este când ți-ai îndeplinit menirea, când oamenii vin la teatru și spun „Vă mulțumim“.

„Strehler a fost un Mozart al teatrului”

Cea mai mare mulțumire pe care am primit-o a fost la Piccolo Teatro. Am fost acolo, la teatrul lui Giorgio Strehler, căruia am avut bucuria să-i fiu chiar prieten, să jucăm un spectacol. Giorgio Strehler era o carte pentru noi. Deși era interzisă pe vremea aceea, profesorii noștri Dinu Cernescu și Silviu Purcărete ne-au dat-o pe furiș s-o citim. Am făcut cel de-al doilea spectacol al meu în Teatrul Bulandra, Poveste de iarnă. Printr-o conjunctură extraordinară, știam că premiera absolută va fi, de fapt, la Piccolo Teatro. Ajungem la Milano, ne vedem de treabă, facem montarea și începe spectacolul. Stăteam în sală tremurând, sala arhiplină. Începe spectacolul cu muzică de Purcell, se dezvelește scena, totul e plin de zăpadă și, la primul moment cu adevărat important din punct de vedere regizoral, probabil că cineva îl anunțase, simt un foșnet în spate și într-una dintre loje apar vreo patru cinci oameni care deschid loja și apare Giorgio, cu părul alb, leonin, îmbrăcat cu un pulover negru, înconjurat de asistenți. Stă în lojă și urmărește acel moment. Știam că mai mult de două-trei minute nu stă. Și a rămas vreo cinci minute, eu nu mă mai uitam la spectacol, eram cu ochii ieșiți din orbite la lojă, o lojă centrală, dar în penumbră. Stă absolut nemișcat, se uită și pleacă. Și mi-am zis atunci că e extraordinar că am putut să-l văd, asta e, poate va mai veni la final să ne salute… Era prima dată când îl vedeam în carne și oase. Șoc. După alte zece minute apare iar. La un alt moment important. Iar stă vreo cinci minute… Cred că a venit de patru sau cinci ori, în momentele cheie. Se termină spectacolul, avem un succes extraordinar, sala în picioare urlând. Ei bine, actorii mă trag în scenă, iau zăpadă de pe jos și încep să mă bată cu zăpadă. Se termină și ieșim în foaier, unde ni s-a spus că vom avea o întâlnire scurtă cu Strehler. Stăteam acolo toți emoționați. La un moment dat apar unii, exact cum era la curțile regilor când se deschideau ușile: „Il Maestro! Il Maestro! Il Maestro!”. Era un imperator absolut al teatrului! Și se aud niște urlete și, venind spre mine, Strehler începe să urle: „Cretino! Imbecille!” – „Cretinule! Imbecilule!”. Toată lumea a înghețat, mie mi-a căzut tavanul în cap și el a continuat: „Ești singurul regizor pe care-l cunosc, care și-a regizat aplauzele”. Adică bătaia cu zăpadă… Și venea spre mine. Mie mi s-au tăiat picioarele. Lumea a început să facă fețe-fețe. Se apropie de mine și când ajunge deschide brațele și zice: „Bravo, mio amico!” Și mă ia în brațe și mă sărută, apoi îi sărută pe toți actorii. Fusese gluma lui.

Ce legătura are asta cu tema noastră? Strehler a fost, cum am mai spus, un Mozart al teatrului. Eu am montat piesa Amadeus de mult. Acolo există o replică în care Salieri spune, adresându-i-se lui Dumnezeu: „Eu, care toată viață mi-am închinat-o ție, cum să cobori Tu harul Tău într-un pițigăiat bețiv, afemeiat, care joacă toată ziua biliard și scrie pe șervețele, între două beri, muzica Ta divină?“ Ei bine, iată harul adevărat. Iar teatrul trebuie să se facă cu bucurie, cu prietenie. În ultima vreme observ un fel de concurență între generații, între membrii aceleiași generații, între actori și regizori, între tineri și cei și mai tineri etc. Ea nu va face decât să se răzbune pe noi, pentru că noi suntem cei chemați să revelăm ceva celor din jur, avem un har, iar harul ți se ia, dacă nu știi să-l păstrezi. Am avut bucuria că-i cunosc încă din copilărie pe Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, David Esrig, Radu Penciulescu, Gyorgy Harag, cel mai mare regizor pe care l-am văzut. El mi-a povestit o întâmplare despre solidaritate. La recepția de după premiera unui spectacol de-al lui, vine portarul și-i spune că îl așteaptă jos, în fața teatrului, pe ploaie, Radu Penciulesu. Harag îl trimite pe portar să-l invite în teatru. Se întoarce portarul: „Nu vrea să vină. A zis să coborâți dvs“. Lasă Harag petrecerea, coboară, îl găsește pe Penciulescu ud, care spune: „Harag dragă, știi că sunt prietenul tău și te iubesc foarte mult. Dar țin să-ți spun în față: Nu mi-a plăcut deloc spectacolul tău“. Așadar, ei erau interesați de ce fac colegii, își urmăreau spectacolele, dincolo de faptul că le plăcea sau nu genul respectiv.

„Pe mine niciodată nu m-a bucurat eșecul unui coleg”

Pe mine niciodată nu m-a bucurat eșecul unui coleg. Dimpotrivă. Mă bucur enorm când văd un spectacol bun al unui coleg, plec acasă altfel, sunt plin de idei. Când văd unul prost, parcă îmi vine să mă împușc în cap, de parcă aș avea vreo vină. E foarte important să facem trecerea ștafetei și să păstrăm cu sfințenie ideea că orice teatru bun e teatru de artă. Avem nevoie ca voi, tinerii, să militați ca cei care răspund de asta să stimuleze crearea de cât mai multe spații publice, subvenționate, unde tinerii să se poată manifesta. Avem nevoie de teatre noi și companii noi, oricât de mici. Altfel, se va crea un clivaj mare între teatrul de consum și așa-zisul teatru de artă, care se poate face absolut oriunde. Când a venit în România, Peter Brook mi-a zis că atunci când un cetățean își pune în față o ladă și se urcă pe ea, începe teatrul, fie că vorbește, fie că nu. Teatrul se poate face oriunde, problema e cu ce vin eu, creatorul, înainte să-l fac și cum am grijă de el după aceea.