De mai bine de patru sute de ani cărturarii într-ale literaturii şi artei teatrale se întreabă „ce a vrut să spună autorul” cu „Neguţătorul din Veneţia”. E de bine, e de rău, e antisemit Will sau dimpotrivă? Shylock e victimă a urei de rasă a personajelor sau a autorului însuşi? La drept vorbind, „cea mai controversată piesă a lui Shakespeare”, aşa cum este supra-numită şi marketată, este un sac fără fund numai bun de răscolit de exegeţi cu lentile groase de ochelari sau creatori care o înţeleg prin filtrul propriu. Dacă îl credem pe Umberto Eco, limitele interpretării sunt destul de relaxate şi, aşa conţinute de operă precum a conchis că ar fi, tot ne lasă o plajă de sensuri lungă şi foarte lată pe care să ne zbenguim după bunul plac. În funcţie de mode şi gusturile vremurilor cămătarul evreu din Veneţia sfârşitului de secol al XVI-lea e nu „cum a vrut să spună autorul”, ci „cum vrea să spună regizorul”.

În montarea de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, Alexander Morfov alege o cale de mijloc ponderată, dar adaptată la vocile prezentului. Într-o atmosferă lejeră, cu multe scene de extratext care colorează acţiunea şi cu un aer de bonomie care pluteşte la început în piazzetta italiană încadrată de coloane şi bolte recognoscibile dintr-o mie, povestea despre evreul răzbunător şi lacom care pretinde drept gaj pentru împrumut o livră din carnea celui pe care îl consideră duşmanul lui de moarte e edulcorată printre ritmuri de canţonete şi o poveste despre raporturile de putere dintre sexe. Societatea e haină şi nedreaptă, antisemitismul e o vină generalizată, la fel cum machismul obligă femeia la o existenţă în umbra bunului plac fie al unui tată absurd, fie al unui soţ interesat doar de averea şi frumuseţea ei. Comentariul pe teme de  political correctness nu e nici ostentativ, nici băţos. Există printre picăturile acţiunii şi nu şochează neapărat.

Măsura şi ponderaţia sunt bine cumpănite şi creează ambientul potrivit pentru această poveste cu destul de multe capcane. Scenele sunt bogate; cu acţiuni şi personaje care gravitează mereu în jurul dialogurilor, cu un decor creat de Gabi Albu monumental şi foarte funcţional, ce permite jocul pe mai multe planuri, care impresionează vizual, dar care striveşte, parcă, între pereţi grei actorii; cu o lumină de atmosferă gândită de Chris Jaeger ca fiind spectaculoasă, dar mereu difuză, ce ascunde trăsăturile şi ochii actorilor şi îi menţine într-o penumbră obositoare; cu multe genuri de muzică inserate prelung pe fundamul unor scene în care efectul estea de multe oricela de a bulversa atenţia inutil. Un alt element derutant este transformarea Dogelui Veneţiei – autoritatea administrativă supremă – într-un proprietar de cafenea a cărui poreclă pare a fi „doge”, care vine dimineaţa să îşi gestioneze afacerea pe bicicletă, îşi pune şorţ, dă cafele tuturor şi e prietenos ca orice bun comerciant, pentru ca la final să îmbrace o haină bogată, cu fireturi de aur şi să se transforme fără nicio explicaţie în Dogele cu majusculă de care ascultă tot poporul. Nici interpretarea lui Mihai Calotă, nici motivaţia regizorală nu explică edificator cum de un mic întreprinzător vinde dimineaţa cafea şi seara conduce procese grave. Singura variantă posibilă, dar întortocheată, ar fi că Dogele Veneţiei e un ins foarte popular care are plăcerea de a fi alături de supuşii săi, servindu-le cafeaua de dimineaţă.

Un alt fir narativ care poate pune probleme celor care nu cunosc piesa, este cel al lădiţelor Porţiei. Nu le vedem, prea puţin se explică ce e cu ele şi care le e menirea. Tânăra doar se lamentează de absurdul voinţei unui tată mort care lasă la voia întâmplării viitorul său matrimonial, apoi vedem cum vin pe rând un Prinţ al Marocului locvace într-o limbă străină răstită (Shahbazimoghadam Mohammad Jawad) şi nepotul Ducelui de Saxa (Mihai Munteniţă), cam prea voit caricatural, intră într-o cameră care duce în culise, strigă ceva şi pleacă în glorie. Efectul este evident că s-a voit a fi comic şi parţial-color a fost atins. Dar clar ce e cu lădiţele nu înţelegem nici când Bassanio (Alexandru Potocean) îi spune Porţiei (Ada Gleş) cum nu îi trebuie nici aur, nici argint şi că iubirea lui e grea ca plumbul.

Jocul actorilor este destul de unitar şi rotund. Deşi distribuţia e numeroasă, în afară de rolurile generoase din scriitură, nu e loc de prea multă desfăşurare personală. Cel care iese în evidenţă este Emilian Mârnea, în rolul lui Lanceloto, datorită ludicului şi al puterii sale de improvizaţie, folosite pentru a sugera un bufon shakespearian cu trăsături de Commedia dell’Arte. Richard Bovnoczki e stângaci în rolul lui Antonio. Arată prea demonstrativ cât de superficial şi meschin e acest neguţător bogat, care dispreţuieşte din principiu şi e prea obosit să se mai bucure de viaţă. Cu un ton uşor poticnit, gesturi ample şi moi şi un monolog voit teatral, doar îşi conturează în tuşe destul de rudimentare personajul.

Alexandru Potoceanu reuşeşte să nu-l prezinte în toată superficialitatea lui decadentă pe Bassanio, pe care pe de-o parte îl condamni pentru teribilismul şi parvenitismul lui, iar pe de alta îl îndrăgeşti pentru felul în care îşi trăieşte viaţa fără rezerve. Ada Galeş nu face o alegere clară între rolul de fată neajutorată şi cel de femeie intelgentă şi sigură pe ea. În prima parte îşi plânge ostentativ soarta, la nivel declarativ, iar în cea de-a doua stăpâneşte cu greu rolul de avocat, cu stângăcie şi nu se acordează la tensiunea pe care ea ar trebui să o genereze.

Ion Caramitru (Shylock) îşi construieşte personajul pornind de la ritmul şi tonul vorbirii, cu o postură a corpului mereu controlată şi un gând interior coerent. Are mereu un zâmbet de nevinovăţie în colţul gurii, iar în monologul care încheie prima parte, reuşeşte să emoţioneze prin asumare şi intensitate. Într-un rol cu câteva sintagme lait-motiv, reuşeşte să facă din repetiţia cuvintelor un sprijin pentru un personaj cu un parcurs rotund şi bogat în amănunte.

„Neguţătorul din Veneţia” la TNB este un spectacol shakespearian nu doar pentru cunoscătorii lui Shakespeare. Are umor, scene active, surpinde, spune o poveste echilibrată în care vina societăţii se întâlneşte cu vina personală. Bărbaţii cei răi se poartă urât cu femeile şi evreii, iar evreul cel lacom îşi primeşe pedeapsa pentru ura lui personală. Balanţa rămâne în echilibru stabil şi timpul trece pe nesimţite în sala de spectacol.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

„Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare

Traducere: Dragoș Protopopescu

Regie: Alexander Morfov

Versiune scenică: Alexander Morfov

Ilustrație muzicală: Alexander Morfov

Asistent regie: Patricia Katona

Decor: Gabi Albu

Costume: Liliana Cenean

Asistent costume: Maria Dore

Coregrafie: Inga Krasovska

Light design: Chris Jaeger

Regia tehnică: Silviu Negulete

Distribuţia:

Shylock:	Ion Caramitru		Antonio:	Richard Bovnoczki
Portia:	Ada Galeș		Bassanio:	Alexandru Potocean
Nerissa:	Cosmina Olariu		Graziano:	Silviu Mircescu
Jessica:	Flavia Giurgiu		Lorenzo:	Ciprian Nicula
Lanceloto:	Emilian Mârnea		Dogele:	Mihai Calotă
Salanio:	Petre Ancuța		Salarino:	Florin Călbăjos
Tubal / Nepotul ducelui de Saxa:	Mihai Munteniţă		Angelica:	Ștefania Cîrcu Cristina Simion
Prințul Marocului:	Shahbazimoghadam Mohammad Jawad		Translatorul:	Dragoş Dumitru
Figurație:	Aurelian Ungurianu Silviu Negulete

Foto: Florin Ghioca