La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

„O fotografie, o fotografie veche”, zice Charles Trenet când răspunde la întrebarea din celebrul său cântec. Câteva vorbe scrijelite pe un zid. Un cuvânt de amor, un blestem, un ochi deschis, schițat acum câteva mii de ani în piatră sau în altceva, spune Cătălin Pavel, fidel istoriei. Un semn sau altul, căci despre semne și ce se poate să fi fost dincolo de ele este vorba în cartea lui.

„Dintr-un text al unui scriitor autentic lipsește impresia de efort. Nu lipsesc neapărat erorile de calibrare, dar e clar că omul nu se chinuie să gătească după o rețetă, nu i-a dictat nimeni niște reguli de folosit ca să scrii bine pe care el acum le pune în aplicare cu sudoarea frunții”, comenta Cătălin Pavel într-un interviu realizat de Simona Preda și publicat de lapunkt.ro. Și „impresia de efort”, trebuie spus din capul locului, lipsește cu desăvârșire și din cea mai recentă carte a sa, „Arheologia iubirii”, care a reușit ceva ce puține volume de eseuri reușesc să facă: să-i convingă pe conaționalii autorului, adică pe românii care nu prea citesc autori români, s-o cumpere.

Lucru mare, căci puțini sunt eseiștii de la noi care atrag un număr onorabil de cititori. Puține sunt vocile din eseistică și publicistică pe care publicul e interesat să le asculte. Și mai puține sunt vocile tinere care ajung la un număr decent de cititori. Motivele, care nu sunt deloc noi, le cunoașteți. Dar să vedem și motivele pentru care se poate impune în fața publicului larg un volum de studii de, chiar așa, „arheologia iubirii”. „De la Neanderthal la Taj Mahal”, anunță subtitlul celei mai recente cărți semnate de Cătălin Pavel, care urmează după mai multe volume de poezie și proză, în 2017 autorul publicând romanul „Chihlimbar”. Și, chiar dacă nu te pasionează arheologia, e foarte probabil să devii curios, cu atât mai mult cu cât descoperi că autorul e arheolog și a participat la săpături pe situri antice la Troia, Ierusalim, Volubilis, Milet etc. Iar „iubirea” din titlu e pentru toată lumea, se înțelege, așa că să citim.

Eros. 1001 de chipuri

Citim și imaginația noastră e răsplătită, ceea ce este obligatoriu pentru un volum de eseuri care se respectă. Dacă, parcurgându-l, nu te și închipui în altă parte, nu ai întrebări și nu cauți, pariul e pierdut. Citim și, iată, din câteva fraze ne trezim foarte departe – în peșteri și necropole de mult dispărute, în fortărețe și biserici, la Troia și în Dobrogea, în India, Irak, Maroc și Spania. Iată-ne însoțind un om de știință suficient de matur cât să fie autoironic într-un periplu cuprinzător, în urmă căruia rezultă „un mic catalog arheologic care să documenteze dragostea de cuplu” și, aflăm chiar din prima pagină, „să pună întrebarea dacă sentimentul erotic are o permanență arheologică”.

Citim și imaginația noastră e răsplătită pentru că poate să se manifeste în voie, ca și spiritul reflexiv, oricum ar fi el. Atâtea făpturi trebuie să prindă contur în imaginația noastră: zeițe și muritoare, regine, poete și prostituate, regi și luptători, personaje biblice, dar și Freud și pacientele lui, Picasso și „domnișoarele” lui de la Avignon sau Agatha Christie și nesfârșitele ei întrebări. Citind, vrem din ce în ce mai mult. Explicațiile, oricât de ample, sunt dintre cele care lasă loc de întrebări. Oameni și obiecte prind viață în aceste câteva sute de pagini în care ajungi atât de aproape de ele, pentru că istoria nu este deloc o înșiruire, dar nici nu se transformă într-un basm de adormit copiii. Se întâmplă exact cum își dorește autorul: „Ca să faci să trăiască din nou obiectele găsite în săpătură, e nevoie să pornești motorul empatiei și să pui în cuvinte ce s-a întâmplat aici, în chiar locul unde stăm în clipa asta în soare, cu o pungă de bomboane în mână, doar că în urmă cu, să zicem, exact cinci mii de ani. Asta nu înseamnă să reducem știința la literatură. Dar nici să transformăm istoria în liste de măsurători”.

Istoria îmbrățișării, de exemplu, se pare că a început la Valdaro, undeva aproape de Mantova, și în jurul acestui caz Cătălin Pavel pune în mișcare rotițele unui mecanism sprințar, aplecându-se asupra unui context funerar și disertând scurt, cu umor, despre cum au mers braț la braț Eros și Thanatos. Vikingii, în drum spre Bizanț, au ajuns și pe teritoriul României de azi și au lăsat urme. O atestă două situri din Dobrogea, Nufăru și Basarabi. Copacii și dragonii, caii și păsările pe care ei și le vor fi închipuit, pictându-i și scrijelindu-i, îi găsiți invocați alături de animale care se acuplează, șterse de călugării de la mănăstirile și bisericuțele ale căror urme au fost studiate recent.

Venind mai aproape de vremurile noastre, Gertrude Bell, arheoloaga care a cerut independența Irakului, prinde viață într-un mic studiu în care vedem pus în mișcare un personaj cât se poate de ofertant, care ajunge la un moment dat, într-o iarnă din secolul al XIX-lea, și la București, unde lucrurile sunt atât de amestecate. Sigmund Freud este, și el, protagonistul unui eseu cu măsură – cum sunt, de altfel, și celelalte –, iar pe Agatha Christie s-ar putea s-o vedeți într-o altă lumină după ce parcurgeți paginile despre ea.

Rigoare, imaginație, măsură și umor

„Nu am de ce să fac rabat de la standardele științifice”, punctează autorul în capitolul despre amor la vikingii pripășiți cândva aproape de Marea Neagră, subintitulat inspirat „o fantezie dobrogeană”, „din simplul motiv că, în știința riguroasă, găsim mai multă imaginație și mai multă distracție decât în pseudoștiință.” Puțini autori o pot demonstra, nu e niciun secret, și aceia îi cuceresc pe cititori. Asta reușește și Cătălin Pavel: să facă un fel de popularizare a științei fără a o vulgariza, să ofere publicului larg o cale de acces spre un domeniu care, privit astfel, povestit cu umor, nu are cum să nu atragă.

„De fapt, orice urmă de ostentație culturală te anulează la scriitor”, mai spunea Cătălin Pavel în dialogul amintit și cartea lui îi confirmă spusele. Ostentația culturală, o pantă pe care ar fi putut foarte ușor aluneca, nu face parte din armele cu care își seduce aici cititorii. Știind că ea are două tăișuri, autorul, precaut, preferă să nu riște și o lasă deoparte. Ca om de știință care se respectă, nu emite ipoteze abracadabrante despre vreo prostituată de la Pompei, nu disertează despre Gradiva nici senzaționalist, dar nici nu ucide sec subiectul, povestea Taj Mahalului o reia cuminte, la Homer și eroii lui se întoarce cum grano salis, încercând un echilibru între expunerea de informații, comentariul academic la obiect și comentariul ludic și laconic. „Ostentația culturală” l-ar fi putut arunca în zone de speculație și digresiune seducătoare, dar nu ideale pentru un volum, fie el și unul profund personal de popularizare a științei. Așa că erudiția de paradă nu își găsește locul aici, autorul alegând să se abțină de la digresiuni și poncife.

Oricum ai lua-o, într-adevăr, „literatura e o formă de arheologie. Și pe undeva arheologia e o formă de literatură”, comenta Cătălin Pavel într-un interviu realizat de Mirela Stângă pentru ziuadeconstanta.ro. Și, în spiritul acestei relații, „Arheologia iubirii” face din metaforele arhitecturale un spectacol bun de privit pentru cititorul grăbit de azi, cu atenția lui atât de fragmentată.

Pentru cine nu citește cărți de istorie, volumul lui Cătălin Pavel poate fi o frumoasă cale de acces, una dintre cele care rar li se pun la dispoziție cititorilor români de către cercetători autohtoni. În librăriile invadate de carte practică și volume de self help care ne învață iubirea într-un număr sau altul de pași, o astfel de „arheologie” trebuie să fie salutată și încercată. Autorul are umor și, deși își ia în serios profesia, nu se ia foarte în serios și-și păstrează o detașare cât se poate de sănătoasă. Ne-o arată repede pe Agatha Christie curățând cu cremele ei antirid figurinele de fildeș aurit descoperite la Nimrud, pe Gertrude Bell, cocoțată pe coclauri în Orient, pe Freud îndrăgostit de un roman în care un basorelief devine obiectul unei pasiuni erotice, iar nenumărații anonimi îndrăgostiți sau concupiscenți ai Antichității care s-au iubit pe te miri unde și în te miri ce fel ni-i sugerează atât cât să vrem mai mult. După „Arheologia iubirii”, se prea poate să vreți să citiți și „Chihlimbar”, un roman cum nu des se scrie la noi, unde literatura autohtonă parcurge un moment în care pare să fie în atenția publicului larg. Veți descoperi astfel scriitorul care îl dublează pe arheolog, completându-l și nuanțându-l într-un roman ca o tapiserie despre un muzician franco-flamand din Renaștere.