Era luna aprilie a anului 2011. M-am întâlnit atunci cu regizoarea Cătălina Buzoianu și am stat câteva ore la povești despre un proiect unic în cultura română, călătoria iniţiatică „Odiseea 2001”, desfăşurată sub emblema „Memoria şi marea”.

Retrasă la acel moment din zona activă a teatrului românesc, regizoarea Cătălina Buzoianu privea în urmă cu seninătatea artistului mulţumit că a făcut cam tot ce și-a dorit. Ore întregi am stat la povești despre minunatul turneu în zona mediteraneană, care în ţara natală a spectacolului a avut însă ecouri palide. Însă „Odiseea 2001” a rămas o aventură teribilă. Un spectacol construit la Teatrul Bulandra, care a pornit apoi pe mare… În România n-a mai existat niciodată așa ceva.

Călătoria a început în iunie, de la Constanţa. Virgil Ogăşanu, membru al Institutului Internaţional de Teatru Mediteranean, director al proiectului, până la un moment dat directorul Teatrului Bulandra, a făcut rost de vapor – un vas de război construit la Brăila – şi de combustil. Am plecat foarte emoţionaţi cu toţii. Pe mare a început o furtună foarte puternică şi periculoasă. Ne-am speriat tare. A fost o primă încercare. Am ieşit apoi pe Mediterana liniştită şi ne-am încadrat bine în timpul din „Odiseea”. Prima escală a fost în Corsica, unde am ajuns cu doar o zi întârziere (Homer povestea de şapte zile, noi am ajuns în opt). Deşi lucraserăm mult în spaţiul mediteranean, din Israel până în Spania, în Corsica nu fusesem niciodată, cum, de altfel, nu călcasem nici în Sardinia. În Ithaca nu mai vorbesc! În Corsica, am coborât la Bastia, de unde am plecat cu un trenuleţ la Corte, unde era universitatea şi unde ne-au aşteptat preşedintele Institutului de Teatru de acolo. N-am avut spectacol, am făcut un workshop şi am primit în schimb un spectacol de-al lor pornind de la „Odiseea”. Am făcut, deci, un schimb de „Odisei”.

Și când ați lăsat în urmă Corsica…

Am plecat spre Marsilia, de unde, de fapt, trebuia să înceapă turneul. Ne aşteaptau toţi marseiezii şi Teatrul Toursky. Iniţial, acesta trebuia să producă spectacolul, cu o distibuţie internaţională. Dar n-au mai fost fonduri pentru aşa ceva şi spectacolul l-am făcut la Teatrul Bulandra. Am avut noroc, fiindcă era perioada de directorat a lui Virgil Ogăşanu, apoi a urmat fiul meu (regizorul Ştefan Iordănescu – n.red.), care ne-au susţinut. La Marsilia atmosfera a fost foarte veselă, dar am fost nemulţumită de cum a ieşit spectacolul, fiindcă s-a pornit mistralul şi toate vânturile ne-au făcut viaţa amară. Am jucat seara, în port şi în alte spaţii din port, dar şi pe vapor, care avea heliport şi alte spaţii interesante. Noi am jucat „Odiseea”, dar în spectacolul meu erau protagonişti şi Orfeu (fragmente din tabletele orfice), şi Dionysos, şi Eneas şi, în cele din urmă, Simbad Marinarul.

Apoi am ajuns în Spania, unde ne-a aşteptat José Monleon, care ne aşteptase şi la Marsilia (şi în celelalte porturi). Am coborât la Sagunto şi apoi la Valencia. Sejurul a fost extrem de plăcut. De altfel, eu sunt foarte îndrăgostită de ţara aceasta, din care am numai amintiri frumoase. Spaniolii ne-au dăruit o montare foarte bună în schimb. Nu-mi amintesc, desigur, toate amănuntele, dar cele mai interesante sunt reţinute în jurnalul de bord din „Mnemosina. Bunica lui Orfeu”. În cadrul marelui festival de teatru din Spania, a avut loc o reprezentaţie a spectacolului la Madrid, dar am jucat şi în cele patru oraşe-satelit de lângă capitală. În unele dintre ele se jucase şi spectacolul meu „Don Quijote”. S-a jucat numai în spaniolă, pe când la Palma de Mallorca, de care era cât pe ce să uit, şi la Valencia, s-a jucat în catalană.

Pe lângă coloanele lui Hercule, am traversat Mediterana până în Maroc. În zona africană, spectacolul l-am jucat în dialectele din partea locului. La Annaba, în Alger, am susţinut trei reprezentaţii.

Cum aţi pregătit variantele?

Pe loc. În câteva zile, cu ajutorul actorilor din locul respectiv. Unii jucau în spectacolul final. În Maroc, unde am fost foarte bine primiţi, mi-a plăcut enorm. Am avut parte de incidente minore, dar de un simun teribil, ca un uragan care ne lua pe sus. Pe mare, a fost spectaculoasă trecerea pe lângă insulele eoliene, pe care fumegau toţi vulcanii, şi am trăit furtună după furtună. Ne-am şi îmbolnăvit. Ne-am ales cu tot felul de pneumonii şi pneumopatii. Doctorii de pe vapor îşi blestemau zilele!

Apoi am mers în Algeria, unde atunci era destul de greu să ajungi, din cauza incidentelor de natură politică din deşert, în care fuseseră implicaţi nişte turişti. Noi n-am păţit nimic, fiindcă ne-au păzit bine. Primul spectacol a fost în cadrul unui festival de amatori, jucat într-un amfiteatru de 5.000 de locuri plin-ochi. O reprezentaţie s-a susţinut la Alger, în capitală, unde erau o mulţime de oameni de teatru, care ne-au primit cald, în ciuda atmosferei tensionate. Ne-au întâmpinat toate oficialităţile, inclusiv ministrul Culturii. Şi securitatea şi-a făcut datoria. Eram păziţi de poliţişti şi de TAB-uri. Am văzut spectacole ale beduinilor călare, în deşert, şi exerciţiile lor de iniţiere. Le-am descoperit instrumentele şi ritmurile. Pe mare, nava era primită de şalupe, cu un întreg arsenal de sirene. A fost foarte impresionant. Apoi am mers la Annaba, la Hippone, cetatea unde a locuit şi a lucrat, la început, Sfântul Augustin. Am ţinut şi o conferinţă, fascinată fiind eu de scrierile şi personalitatea lui.

Şi apoi aţi ajuns în Tunisia?

Nu, nu ştiu de ce nu ne-au primit nici în Tunisia, nici în Egipt şi nici în Israel, deşi eu eram cunoscută acolo, fiindcă montasem trei spectacole. Dar au fost cu noi, pe vas, un poet şi un muzician din Israel. Peste tot erau situaţii delicate politic, iar noi mergeam şi pe un vas de război! Am avut probleme chiar pe mare. Ne trezeam dintr-odată înconjuraţi, monitorizaţi etc. Ne speriam, dar mergeam mai departe. Tocmai fusese războiul din Balcani. Când am ajuns în Croaţia, la Split, cu vasul nostru, a fost periculos. Pe tot parcursul s-au petrecut tot felul de poveşti, bineînţeles. La Marsilia, de pildă, s-a spus c-a acostat un vapor românesc plin cu ţigani! În port, erau o mulţime de oameni, copiii veneau adesea la noi. În Maroc, s-a spus c-a acostat un vas românesc plin cu israelieni! Şi ironia sorţii a făcut ca poetul israelian care ne însoţea să se fi născut în Maroc. De altfel, nici în Turcia n-am coborât, deşi la Marsilia au venit nişte artişti turci cu propuneri pentru noi. Noi eram utopici şi veneam cu un mesaj de pace. Proiectul a fost şi o formă de luptă împotriva xenofobiei, care şi azi a rămas la fel. Epopeea noastră n-a schimbat, însă, nimic.

Dar în ţările arabe?

Acolo am jucat „Simbad Marinarul”, pe care l-am repetat pe vapor, în toate dialectele respective. Tot timpul îmi străbătea memoria Camus, de care eram foarte pasionată. Fusesem la mormântul lui de la Lourmarin, un sat de aproape de Marsilia, şi-mi promisesem să fac un spectacolul pornind de la „Primul om”, ultimul lui roman, rămas neterminat, despre copilăria petrecută la Alger. De altfel, eu am tot mers pe urmele lui. În toată această călătorie m-au urmărit cuvintele lui, pe care le-am şi notat în jurnalul de bord. „Golful Alger”, scria el, „este lipsit de măreţie din cauza unui exces de frumuseţe”. Este doar un exemplu.

Totul a fost o minunăţie pentru mine. Tot Camus spunea că trebuie să ne întoarcem mereu la Grecia. A vrut să facă şi el o „Odisee”, dar n-a mai apucat. Vorbea despre umbrele şi luminile acestui ţinut, despre partea neagră a soarelui puternic. Nu ştiu cum se face, dar toate citatele din scrierile lui se potriveau foarte bine cu drumul nostru. Alte cuvinte sub influenţa cărora am călătorit atunci au fost cele dintr-o rubaiata a lui Omar Khayyam, în care metafora sintetiza toate cele trei religii de la malurile Mediteranei. Şi, desigur, m-a însoţit mereu deviza atribuită lui Socrate, „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Aşa s-a desfăşurat odiseea noastră.

Cu noi mai era „Ilotopie”, o trupă de teatru din Marsilia – actorii erau goi, vopsiţi în culori foarte stridente. Erau spectaculoşi, chiar dacă n-aveau legătură cu „Odiseea”. Iar în Corsica, a participat la spectacol o actriţă din Italia, cunoscută de la televiziune. Ea a mers şi mai departe decât noi cu pasiunea pentru lingvistică: vorbea în italiana obişnuită (pentru comentarii), în latină (la pasajele din „Eneida”), în italiana din „Divina comedie”. Era rafinată, erudită, avea umor şi era foarte iubită. În Sardinia, s-a jucat într-un sat, pe ale cărui uliţe erau întinse mese foarte lungi, cu mâncare ţărănească (slănină, cârnaţi etc.). Am fost foarte impresionată, având sentimentul că totul e ca la noi, la ţară, ca la tuşa Paraschiva de lângă Sibiu. Şi în Spania am lucrat mult în sate, unde am făcut spectacole, dar în alte spaţii decât în teatre. Şi în Sardinia a fost cu totul altfel, spectacolul s-a jucat pe uliţele satului.

Dacă ar fi să comentăm experimentul artistic?

Evident că fiecare spectacol era altceva. Mereu altă limbă şi altă interacţiune între actori. Improvizaţia, comunicarea în mai multe limbi sau dialecte, năştea situaţii imprevizibile, nu numai amuzante.

Să revenim. După Sardinia?

Am ajuns la Split, un oraş splendid din Croaţia, minunat ca întreaga Coastă Dalmată, unde a fost extrem de frumos. La Split, spectacolul a avut un succes uriaş fiindcă s-a jucat într-o piaţă în care publicul a fost extrem de cald şi de participativ. Am avut şi ceva probleme din cauză că ni s-a stricat calculatorul. Dar găseam mereu câte o formulă. Actorii deveniseră foarte liberi, se jucau cu plăcere cu spectacolul, nu numai cu textul. Repetam puţin pe vapor, după care trecem la interacţiune şi improvizaţie. În acest periplu au existat puţine constante. Una dintre ele a fost greaca veche, care a rămas până la sfârşit în spectacol, alături de italiana din „Divina Comedie”. Şi am avut cu noi şi un extraordinar muzician de culoare, care locuia la Marsilia. A repetat cu cadeţii care făceau practică pe vasul nostru. Era cu noi şi Dorina Crişan-Rusu, care improviza mult. Şi amândoi dialogau extraordinar prin muzică.

De la Split, ne-am dus în Sardinia, la Pescara. Am jucat în Teatrul D’Annunzio, care era chiar pe faleză. Spectacolul a ieşit impecabil. De la Pescara, toţii actorii au închiriat o maşină şi au plecat la Roma, după care ne-am dus în Muntenegru. A fost foarte impresionant. Trebuia să dăm o reprezentaţie la Kotor şi, înainte de asta, în două insule, într-un golf cu două mânăstiri. Legenda spune că fiecare marinar care venea de pe mare arunca o piatră şi aşa au apărut insulele. Pe drumul până la Kotor, ne-am întâmpinat focuri aprinse şi cearşafuri albe, parte dintr-un ritual al sosirii vaselor de pe mare. A fost ca un vis. Spectacolul a avut loc la miezul nopţii şi publicul a fost foarte entuziast, iar noi, foarte emoţionaţi. Oboseala n-o mai simţeam. Eram halucinaţi.

Apoi am plecat spre casă. Am fost primiţi la Constanţa, după care am mers pe Dunăre până la Brăila, unde se semnase actul de naştere a vaporului, ca şi actul meu de naştere. Acolo s-a jucat şi „Mediterana”, tot pe malul Dunării. Ca aproape în fiecare seară, am primit în dar focuri de artificii. Alteori am primit şi salve de tun, ca marile oficialităţi.

Părerea mea este că revenirea a fost o întoarcere dintr-o altă formă de viaţă. Pe şi cu acest vapor, am trăit o aventură dincolo de limitele umanului. Am trăit tot timpul cu sentimentul unei dimensiuni cosmice. Am ajuns înapoi în septembrie, când trebuia să plec la Budapesta, să fac un spectacol după „Şase personaje în căutarea unui autor”, de Pirandello. Când am ajuns, am văzut la televizor cumplitele atacuri teroriste din 11 septembrie. Apoi n-am mai plecat nicăieri.

O variantă adaptată a spectacolului s-a jucat de câteva ori la Teatrul Bulandra. De ce doar atât?

A fost foarte ciudat. Toţi am avut senzaţia că această călătorie a şi enervat foarte tare. Întregul proiect, alături de acest turneu cum nu s-a mai văzut, au fost extrem de neplăcute pentru unii. Pentru noi, ce s-a întâmplat în România a fost uluitor. Înregistrările video, care ocupă 40 de casete, n-au fost difuzate nici la TVR, nici în altă parte. Totul a îngheţat dintr-odată. Nu ştiu cine a vrut aşa şi de ce. Totul s-a închis ca-n „Infernul” lui Dante. Am avut senzaţia că vaporul s-a lovit de ceva şi-a fost distrus, ca şi spectacolul. Acum nu ştiu dacă mai gândesc aşa, dar atunci a fost îngrozitor. Am fost loviţi, umiliţi, nedumeriţi. Spectacolul s-a jucat pentru ultima dată la Brăila, când toţi criticii au spus că e altceva, ceea ce a perfect adevărat.

Dar s-a jucat și la Teatrul Bulandra…

La Teatrul Bulandra, cum spuneţi, s-a jucat de câteva ori înainte să pornim în călătorie şi asta a fost tot. De altfel, aceeaşi soartă a avut-o un alt spectacol al meu, „Romeo şi Julieta”. S-a jucat aici de două ori, apoi am mers cu el în Anglia, am câştigat un premiu şi am avut cronici extraordinare, ne-am întors şi spectacolul a murit. Nu s-a mai jucat niciodată.

Înainte să plecăm cu vaporul spre aventura noastră, toată lumea spunea că e un spectacol pentru export. Dar n-am dat importanţă atunci. La întoarcere, n-a mai fost nimic. Ceea a enervat însă n-a fost spectacolul, ci turneul. Era o premieră şi un fenomen. La întoarcere, actorii au fost absolut debusolaţi. Ne întâlneau pe stradă şi-mi spuneau că, pentru ei, viaţa se împarte în viaţa de înainte de „Odiseea 2001” şi viaţa de după. Pentru noi, toată povestea a fost ca cea a lui Ulise. Am fost în altă lume, într-un spaţiu cosmic. A fost în primul rând o experienţă de viaţă, nu doar o etapă din destinul meu de regizor. Multe dintre experienţele din vara aceea nici n-au semănat cu teatrul. Altfel, spectacolele „Chira Chiralina” (pe care l-am montat şi în franceză şi cu care am fost la Marsilia) şi „Mediterana” au participat la multe festivaluri din zona mediteraneană. Eram pasionată de antropologie şi făcusem un centru de cercetare teatrală la Mogoşoaia. A funcţionat un singur an, în care-am făcut multe experimente şi spectacole. Şi apoi a murit.

Fireşte că nu pot spune că pentru toate a fost de vină guvernul! De la Ministerul Culturii am avut susţinere. Cred că totul a pornit şi de la colegii noştri care aveau aici funcţii şi de care, după părerea lor, depindeam. Cum depăşea mult posibilităţile lor, şi pe cele de gestiune, acest proiect i-a enervat. Nu vedeţi că şi Andrei Şerban, care a vrut să facă un centru de cercetări aici, a eşuat? Adevărul e că, după revenirea din odiseea noastră, am trăit un episod uluitor – de fapt, aş fi putut să-nţeleg ce se întâmplă, dar nu voiam să înţeleg.

Totuşi, de ce s-a întâmplat asta? Din invidie? Din frică?

Eu cred că din orgoliul oamenilor care voiau să facă ceva, dar nu puteau şi n-au făcut niciodată. De aici pornea totul. A fost unul dintre motivele pentru care am renunţat să mai iniţiez vreun proiect de anvergură. Şi, încet-încet, m-am retras, deşi nu m-a dat nimeni afară. Pur şi simplu am simţit că n-are rost să continui. Nu pot spune că am fost eu înlăturată ca să se facă loc pentru copiii care termină facultatea, mulţi dintre ei foşti studenţi de-ai mei. E vai de ei. Ei nu sunt mai fericiţi, mai susţinuţi. Sunt câţiva care s-au remarcat, dar pentru că s-au luptat ei enorm. Ce li se-ntâmplă lor e mult mai nedrept decât ce mi s-a întâmplat mie. Eu mi-am făcut toate poftele: am fost unde am vrut şi am făcut ce am vrut, am putut face toate experimentele care mi-au trecut prin cap. Ei, săracii, montează în mansarde şi subsoluri… Mă duc la spectacolele lor, când mă invită. Iată singurul lucru care mă interesează din ce e în jur şi, oricum, mă interesează mult mai mult decât aşa-zisele spectacole mari. Îmi pare foarte rău pentru ei. Din acest motiv am plecat de la UNATC. Am lucrat mult cu ei şi cu studenţi nu numai din alte ţări, dar şi de pe alte continente la masterate şi la Centrul UNESCO, unde am făcut spectacole şi workshopuri. Puţini tineri reuşesc să iasă la suprafaţă, să se facă văzuţi.

Se poate spune că acum aţi început o nouă viaţă?

Eu nu sunt nefericită deloc. Am trăit o viaţă din plin şi am făcut din teatru exact viaţă. Cred că în teatru am făcut tot ce trebuia să fac. Am primit tot ce mi s-a oferit. Am făcut ce am crezut. Acum s-a terminat, dar nu-mi pare rău.