Peste cincizeci de ani de actorie şi zeci de roluri în teatru şi în film. De la Piatra Neamţ, unde s-a născut, la Bucureşti, unde a jucat în nenumărate spectacole, majoritatea la Teatrul Naţional, Florina Cercel a parcurs un drum lung, după ce a făcut opriri folositoare la Naţionalul din Timişoara sau la teatrul din Galaţi.

Astăzi, când Florina Cercel nu mai e, rememorez o frumoasă întâlnire pe care am avut-o în urmă cu câțiva ani, într-o toamnă, când actrița vorbea despre vremuri grele şi triste, despre tineri fără perspectivă, despre lipsuri: lipsa animatorului care coagulează energii, lipsa credibilităţii, lipsa implicării şi, de fapt, lipsa iubirii.

Sunt martoră la un fenomen care mă face nefericită: o îndepărtare de teatru care abia acum, la 22 de ani de la Revoluţie, arată cât de gravă e lipsa de educaţie şi de cultură. În anii ’90, am tras semnale de alarmă, deşi încă exista baza unei culturi generale, formate în şcoală. Dar, încetul cu încetul, ea s-a pierdut. Am avut de atunci semnale, dar la o degradare atât de mare a gustului publicului nu ne-am aşteptat. M-am întrebat dacă e doar părerea mea, însă văd că e a tuturor, şi a celor din generaţiile mai tinere. Grav e că actorii foarte tineri simt la fel şi au senzaţia că munca lor e inutilă, că dăruirea şi implicarea nu-şi găsesc niciun fel de reverberaţie, pentru că, până la urmă, teatrul e o ecuaţie simplă: creaţia unui grup pe un text, pe de o parte, şi publicul, pe de cealaltă parte. Iar dacă publicul te respinge sau nu te păstrează în suflet şi nu are aşteptări şi mai mari de la tine… Acum publicul aplaudă la fel şi la subproducţii bizare, vulgare, şi la o interpretare valoroasă. Şi atunci, actorii sunt demoralizaţi. Tinerii actori au dreptate când îmi spun că le trec anii.  Cum e să joci azi „Hamlet“ cu un succes nebun, pentru care ai muncit enorm, şi a doua zi nimeni să nu te mai ştie? E foarte ciudată graba asta care şterge din rostul creaţiei…

Cea mai importantă însă este, cum spuneam, îndepărtarea de teatru. Mărturiesc că am o mulţime de cunoştinţe în lumea civilă care-mi spun „N-am mai fost la teatru din ’90…“. Nu ştiu ce se întâmplă. Când au acasă tot, computer, internet, DVD-uri etc., li se pare că ele sunt de ajuns. Dar când merg la teatru au o stare de bine, o bucurie. E ca atunci când pregăteşti o masă din ingrediente proaspete, în faţa celor dragi, în loc să deschizi o conservă. Cam aşa stau lucrurile, simplist vorbind.

Emoţia directă nu se compară cu nimic…

Lumea s-a schimbat din cauza internetului şi a devenit extrem de comodă şi de însingurată. De fapt, aceşti oameni nu-şi dau seama că viaţa lor devine din ce în ce mai pustie, din ce în ce mai singură, pentru că o informaţie scrisă şi citită nu ţine loc de trăire şi în niciun caz de trăirea ta. La fel e şi cu lectura: una e să citeşti chiar Balzac, Stendhal etc., când într-un fel simţi emoţia, parcurând rândurile acelea, şi alta e vezi pe internet o sumară caracterizare a personajelor.

Dar revin la tinerii actori. Ei simt că le fuge pământul de sub picioare, că timpul zboară şi n-apucă să atace marele repertoriu, teatrele, care sunt puţine, se confruntă cu deficienţe financiare sinistre. 20 de ani de tranziţie şi 4 ani de criză… Nici nu mai ştii cum să judeci lucrurile. În tranziţie, cuvânt repetat obsesiv într-o vreme, încă se crea, încă existau spectacole-eveniment. Acum sunt din ce în ce mai rare, dar mai degrabă la Sibiu sau la Timişoara, deşi la Bucureşti nu sunt nici zece teatre şi se spune că nici pentru astea nu sunt bani şi că avem abundenţă de actori. Se mai spune că nu putem ataca marele repertoriu pentru că nu mai avem regizori. Iar dacă găsim şi distribuţie, şi regizor să facem un spectacol, n-avem bani. Şi tot aşa. E mare păcat!

Or, noi, românii, suntem foarte talentaţi la teatru. S-a demonstrat cu mult înainte de 1989, încă din anii în care cenzura comunistă funcţiona şi nu aveai libertatea de a pune în scenă ce e mai special în dramaturgia universală sau românească. Dar actorii şi regizorii erau atât de talentaţi, încât au cucerit meridianele lumii. Azi, după atâţia ani de libertate, această emulaţie extraordinară în teatru s-a pierdut. Eu însă mă bucur tare că există în continuare câteva spectacole montate de regizori buni sau cunoscuţi, la secţiile maghiare de la Cluj sau de la Târgu-Mureş. Dar mă doare că nu e la fel şi în teatrele de limbă română. Repet, potenţial artistic există, dar am senzaţia că nu există voinţă.

Îmi vorbiţi cu tristeţe despre tineri. Dar ştiţi bine că e o mare şi veche problemă cu accesul lor la posturile din teatre.

Cred că este vorba despre un cerc vicios. La Teatrul Naţional, unde am lucrat peste patruzeci de ani, a existat mereu o trupă care să poate asigura, în fiecare seară, patru spectacole la patru săli diferite. Acum nu mai e aşa. Ion Caramitru îmi tot vorbeşte despre absenţa marilor regizori. Iar regizorii talentaţi preferă să monteze în provincie, susţinând că acolo actorii sunt mai dedicaţi, nu stau tot timpul lângă telefon, în aşteptarea unui câştig colateral. Deci? Până la urmă, e vorba despre cât de prost sunt plătiţi actorii, despre cât de ignoraţi sunt din punct de vedere financiar. Şi aşa nu se mai poate lucra, iar teatrul adevărat va dispărea pentru o perioadă lungă. Acum teatrul bălteşte. Oricâte festivaluri Caragiale şi altele s-ar face, teatrul rămâne pe nisipuri mişcătoare în România, adesea banal, adesea neinteresant. Repet, am colegi tineri, joc cu ei şi-mi spun că li s-a făcut lehamite că n-au repertoriu, că nu se montează mari spectacole, că se profită de Anul Caragiale şi de alte pretexte. Anul Caragiale o să fie, într-un fel, mereu, dar asta nu înseamnă să nu mai joci altceva.

Care e lacuna cea mai mare în peisajul de azi?

Din teatrul de azi lipsesc marile încercări, piesele majore nu sunt montate de regizori măcar corecţi, că nu toată lumea poate să fie Liviu Ciulei sau Alexandru Tocilescu. Cei din generaţia mea au avut şansa imensă de a lucra cu regizori foarte buni. Iar prima mare probă a regizorului, după ce a stabilit un text, e să-şi aleagă distribuţia. Avem, mai nou, ideea de manager de teatru şi ea parcă artificializează şi distruge esenţa de anima. Teatrul înseamnă iubire, suflet, şi nu poţi să-l numeşti manager pe directorul de teatru. Directorul administrativ e manager. Directorul de teatru trebuie să iubească actorii, căci din iubire izvorăşte tot, deci şi respectul şi dorinţa de a-i face să crească de la rol la rol.

A venit vorba mai devreme despre absenţa „marilor regizori“. Dvs. personal credeţi că se poate vorbi despre aşa ceva?

Nu. Regizorul se formează împreună cu actorul şi invers. Noi, când am terminat facultatea, îi aveam lângă noi pe Andrei Şerban, pe Aureliu Manea etc. Olga Delia Mateescu îmi spune că şi acum există câţiva tineri regizori excepţionali. Dar de ce nu sunt ei în teatre? E păcat de actorii care sunt dezamăgiţi, blazaţi, trişti, foarte trişti, care se vor pierde, chiar dacă se duc din când în când la un workshop cu Andrei Şerban.

Ca să nu mai spun că ei nu mai ies din facultate pregătiţi cum ieşeam noi, altă problemă uriaşă. Avem învăţământ superior de stat şi privat, dar profesorii poate că nu sunt tocmai potriviţi pentru aşa ceva. Şi totul a plecat, atunci, demult, de la absenţa banilor. Mă întorc la anii ’90, când toţi eram deja neliniştiţi că se întâmplă ceva cu această profesie.

Aş vrea să ne întoarcem şi mai în urmă. Cum era teatrul când aţi urcat prima dată pe scena profesionistă?

Era o atmosferă senzaţională. Iată o mărturisire care mă doare: bine că am apucat când eram tânără ceva sublim care se numea teatru profesionist! Mă doare s-o spun, pentru că e o profesie în care nu îmbătrâneşti niciodată, nu renunţi, nu cedezi. Atât de mult am crezut că momentul ’90 va fi o descătuşare teribilă a talentului, dar a fost exact invers. Generaţia mea a prins o perioadă fenomenală din multe puncte de vedere, cu toate că exista cenzură şi în teatru, şi în film. Dar eram o uriaşă familie unită, care reuşea să transforme şi să demonteze orice intenţie a cenzurii, iar publicul era alături de noi. Era o frăţie adevărată. Am jucat alături de mari actori, de la care am furat meserie cât am putut, şi ştiu că a existat un entuziasm autentic. Săraci eram şi atunci, dar poate nu chiar aşa. Am început cu un salariu de 780 de lei pe lună, iar preţurile erau ca azi. În schimb, în ’90, aveam 5 400 de lei pe lună. Iar după 50 de ani de actorie, aveam 2 000 de lei salariu la TNB când m-au pensionat. Sigur, din teatru nimeni niciodată nu s-a îmbogăţit, dar a putut să trăiască. Însă acum nu se poate. Colegii mei tineri, care au familie, copii, nu pot trăi, dacă nu mai fac ceva. Iar acest ceva în plus te disturbă de la creaţie. Deci cineva trebuie să aibă grijă de planta splendidă care se cheamă talent. Probabil că e la fel şi la regizori. Dar eu sper că lucrurile se vor limpezi şi că nu vom ajunge să nu mai putem ieşi din prăpastie. Că managerul de teatru va deveni animator de teatru şi va crea în jurul lui şcoală de teatru, cu un program de avergură, pe termen lung, pentru trupă, că îşi va cunoaşte bine actorii şi-i va ajuta. Ceea ce se mai întâmplă în mici teatre din provincie.

Acolo aţi început şi dvs. să jucaţi.

Da, la Timişoara, şi la Galaţi, unde am stat un singur an.  Probabil că şi datorită domnului Leahu, pe-atunci director la Naţionalul din Timişoara, cred eu în puterea animatorului de teatru. Ne iubea atât de tare, atât de necondiţionat, încât se lupta cu autorităţile locale să ne asigure ce ne trebuie. Când am coborât din tren în gara din Timişoara, venind de la Galaţi, având 21 de ani, m-a aşteptat împreună cu alţii din conducerea oraşului şi avea în mână cheile de la două apartamente. Era noapte, trecuse de 23.00, şi m-a întrebat: „În care doriţi să staţi, domnişoară? În cel de lângă parc sau în cel de lângă gară?“.

Eram acolo câţiva tineri şi repertoriul a fost făcut pentru noi. Am jucat enorm: şi Shakespeare, şi Aurel Baranga, Eugène Ionesco etc. În fiecare an. Iar exerciţiul ajută enorm talentul, îl îmbogăţeşte. Când am venit la Bucureşti, jucasem vreo 23-24 de roluri principale, foarte diferite între ele. Sigur, la Bucureşti n-am avut acelaşi tempo, dar am avut. Radu Beligan a avut mare drag de trupa Teatrului Naţional, care, teoretic, trebuie să fie unică. Dar acum colegii tineri simt că nu are nimeni grijă de ei.

Mai e o problemă, pe care aţi atins-o la început: publicul. Credeţi că el îşi pierde gustul pentru calitate?

E tot vina celui care vinde, din moment ce gustul se educă. Va exista întotdeauna un public care va căuta calitate, care nu înseamnă deloc teatru învechit. De exemplu, am văzut recent „Familia Tót“, un spectacol excepţional, pus în scenă de Victor Ioan Frunză, într-o sală mică. De ce nu montează domnul Frunză la Naţional? Este obligaţia directorului de teatru să aducă valori în instituţia pe care o conduce. În lipsa lor, actorii sunt speriaţi şi se simt irosiţi. Ei au nevoie de regizori valoroşi de spectacole care să-i pună în valoare. Fireşte, fiecare trebuie să fie mereu gata, mereu apt de a primi şi de a juca marele rol.

Există însă un curent de opinie, alimentat de ştiinţa marketingului, care susţine că şi actorul trebuie să se promoveze singur, că este datoria lui să câştige vizibilitate, că nu trebuie să aştepte.

Am vorbit şi eu despre asta cu colegii, care zic că li s-ar fi spus la teatru să se promoveze singuri, să scrie pe website-uri, pe Facebook, Veniţi să mă vedeţi în spectacolul X…. Dar, dacă dispare misterul, dacă se duce distanţa ce întreţine misterul, acea distanţă dintre actor şi spectator, încotro ne îndreptăm? Nu poţi să joci Lady MacBeth şi să-ţi faci publicitate singură, pe internet, înainte să vii la spectacol. Misterul este esenţial pentru actorul de teatru. Emil Botta spunea că actorul trebuie să fie intangibil. Şi Finteşteanu tot repeta: „Publicul nu trebuie să ştie că eu n-am acasă decât o coajă de pâine în seara asta“. Dar ei au fost oamenii unei epoci în care lipsa de educaţie nu era cea mai mare problemă.

Pe de o parte, de ani buni ne plângem că nu există valori. Pe de altă parte, recunoaştem din când în când valori, dar nu facem nimic pentru ele. E un blocaj?

E un blocaj care, cred eu, vine şi din natura lucrurilor, din subiectivitatea inerentă aprecierii. Nu există unităţi de măsură clare pentru artă. Dar, în acelaşi timp, ar trebui să avem autorităţi intelectuale în care, oricât de mediocri am fi noi, actorii, să credem. Să credem că ei sunt responsabili. Orice artist se crede buricul pământului şi asta e bine. Dar, încetul cu încetul, fiecare începe să-şi dea seama în sinea lui că nu poate fi ca… Olga Tudorache. Dar poate fi lângă. Şi are nevoie de o autoritate intelectuală în al cărei verdict să creadă. Mediocritatea e mult mai numeroasă şi reprezentanţii ei se unesc mult mai repede. Iar obrăznicia mediocrităţii atinge uneori cote halucinante. Valoarea e însingurată, are timidităţi, orgolii şi frustrări pe care nu vrea să i le ştie nimeni…

Iar noi trăim în vremea mediocrităţii? Dacă da, ce e de făcut?

Voi sunteţi tineri şi trebuie să trageţi semnale de alarmă. Eu, în critica de teatru, aşa cum se face ea azi, mi-am pierdut încrederea pe care am avut-o odată, când scria Valentin Silvestru, de exemplu. I-am prins şi pe cei dinaintea lui, Radu Popescu, Ana-Maria Narti etc. Atunci se făceau mese rotunde, la care ne spuneau unde greşim şi nu se supăra nimeni. A existat un filon extraordinar.

Şi aici, aceeaşi problemă: pierderea autorităţii.

Ea pleacă de la şcoala pe care au făcut-o aceşti tineri. Oamenii nu mai au încredere nici în profesori, într-o vreme în care toată lumea face doctorat. Pe lângă decredibilizare, se observă neimplicarea: nu mai apar ziare şi reviste, ba dimpotrivă, dispar, colocvii sunt puţine, încropite la câte un festival, TVR Cultural nu mai e, ceea ce mi se pare abominabil. E o perioadă tristă. Parcă nu-i convine nimănui că suntem inteligenţi şi talentaţi. Sunt foarte dezamăgită de vremurile astea, dincolo de politică şi dincolo de sărăcie.

Dar perioada cea mai frumoasă pe care aţi trăit-o care a fost?

Eu am avut noroc. Şi acum sunt într-o perioadă bună, pentru că sunt mulţumită de ce joc. Îmi judec stările prin prisma profesiei, pentru că să joc mi se pare că e rostul meu pe pământ. Mie personal mi-a fost bine parcă tot timpul din acest punct de vedere. Am crezut în menire şi nu m-am risipit, n-am încercat şi alte drumuri. Am mers constant.

Dar cum aţi ajuns să faceţi teatru?

Tatăl meu era artist la Filarmonica din Botoşani, iar eu eram în clasa a VIII-a la Liceul Mihai Eminescu din oraş. Se redeschidea Teatrul Mihai Eminescu, unde venise o trupă nouă, actorii din prima promoţie de la Institutul de teatru – Ion Dichiseanu, Margareta Pogonat, Sergiu Tudose, Adela Mărculescu etc.- într-o clădire nouă. Au rămas acolo vreo 3-4 ani. Au făcut spectacole extraordinare cu profesorii lor, Alexandru Finţi, Ion Şahighian etc. Eu mă duceam la teatru în fiecare seară. În clasa a IX-a, m-au pus să joc un rolişor în „Mincinosul“ de Carlo Goldoni, graţie lui Şahighian, căruia tata îi tot spunea cum fetiţa lui recită şi vrea să fie actriţă. Apoi, pentru admitere, m-au pregătit Sergiu Tudose şi Dichiseanu, ei mi-au făcut repertoriul necesar. La Bucureşti am avut şansa uriaşă să mă aleagă la pregătire chiar Alexandru Finţi, mare regizor şi pedagog. Şi am intrat la facultate, cu peripeţii, la 17 ani. L-am avut profesor pe Jules Cazaban, cel mai mare actor pe care l-am cunoscut eu vreodată, omul-orchestră, care într-o singură replică putea trece de la haz-ironie la durere. Poate numai George Constantin a mai avut acelaşi calibru. Jules Cazaban s-a prăpădit când eram studentă în anul III. Apoi ne-a fost asistent la clasă Cornel Todea, care s-a prăpădit şi el.

După facultate, urma repartiţia. Eram obligaţi prin lege să lucrăm trei ani la treatrul la care eram repartizaţi. Radu Beligan m-a sfătuit să merg undeva aproape de Bucureşti, pentru că voia să mă ia la Teatrul de Comedie şi am ales Galaţi.

După un an, Radu Beligan n-a obţinut derogarea pentru mine, aşa că am acceptat oferta teatrului din Timişoara, unde erau câţiva colegi de-ai mei, printre care Ovidiu Iuliu Moldovan, cu care am jucat enorm şi de care mi-e dor în fiecare zi. Am stat acolo şapte ani, am jucat enorm şi n-aş mai fi plecat niciodată. Am primit roluri multe şi variate, m-am căsătorit, am avut o viaţă frumoasă şi echilibrată. Dar după şapte ani soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit. Iar eu n-am mai putut sta acolo, în aceeaşi casă şi în acelaşi teatru. Atunci m-a invitat Radu Beligan la Teatrul Naţional din Bucureşti. Se întâmpla în 1973, când am fost coana Joiţica din „O scrisoare pierdută“. Am redebutat, aş zice, şi am început o viaţă nouă. Mi-am găsit loc într-o trupă şi ea şi-a găsit loc în mine. Mi-am iubit şi îmi iubesc colegii şi sper că şi ei pe mine.