De la ferestrele apartamentului, acasă la Mariana Mihuţ şi la Victor Rebengiuc, se vede Cişmigiul. Era soare, în casă multe flori şi multă lumină, iar ceaiul, delicios. Am stat la poveşti despre teatru şi despre copilărie, despre Crăciunurile de altădată, cu brazi fără beculeţe şi cu zăpezi uriaşe, despre plăcinte coapte pe o plită veche, într-o casă luminată doar de lemnele care ard…

A trecut ceva vreme de când nu v-am mai văzut într-o premieră. De ce aţi ales să staţi departe de scenă în ultima perioadă?

Pentru că luasem hotărârea să nu mai joc. Din motive de sănătate. Şi după aceea am întâlnit un medic care mi-a spus că e bine, totuşi, să-mi continui activitatea. Şi încerc să revin puţin câte puţin, am reluat câteva spectacole mai uşoare. Iar acum, Felix Alexa a insistat foarte mult să joc în „Cutia Pandorei” şi-i mulţumesc că a fost atât de încăpăţânat, mai încăpăţânat decât mine…

Felix Alexa a spus că a montat acest spectacol pentru dumneavoastră. Cu ce v-a convins?

În primul rând cu textul. E un personaj interesant, pe care fiecare dintre noi s-ar putea să-l fi întâlnit în viaţă. Femeia pe care o joc are şi lucrurile acelea îngrozitor de triste pe care le are orice bătrân, dar şi un soi de vivacitate, de forţă, pe care n-o întâlneşti la tot pasul. E un personaj viu, foarte interesant de jucat.

Cu poveşti de dragoste…

Şi cu poveşti de dragoste… Sigur că pentru ea poveştile de dragoste pe care le-a trăit contează cel mai mult. Şi pentru mine asta a fost teribil de interesant să le răsfoiesc.

Aşadar, Felix Alexa a reuşit să vă convingă să reveniţi pe scenă. Ce calităţi trebuie să aibă un regizor, ca să vă placă să lucraţi cu el?

Am lucrat cu regizori extraordinari şi fiecare a avut calităţi, de la fiecare dintre ei am avut enorm de învăţat. Plus că un regizor mare te face să-ţi imaginezi asemenea situaţii, încât descoperi în tine lucruri pe care nici nu ştiai că le ai şi aşa mai descoperi ceva despre tine însuţi…

Ce v-a făcut acest rol din „Cutia Pandorei” să descoperiţi despre dumneavoastră?

Mi-a făcut plăcere să (re)descopăr că am iubit şi iubesc cu aceeaşi intensitate ca în tinereţe şi că îmi face foarte mare plăcere să-mi aduc aminte de asemenea sentimente minunate. Dar nu vreau să intru prea mult în acest subiect, pentru că tinerii vor zâmbi şi vor gândi: „Ia uite, ne încalcă teritoriul”. Dar eu cred că toţi avem nevoie să ne aducem aminte că suntem capabili de iubire. Trăim într-o lume în care nu prea mai ştim să iubim şi e mare păcat, pentru că asta, de fapt, îţi dă puterea de a trăi, de a suporta lucrurile cenuşii şi urâte.

Vorbiţi de tinereţe şi de bătrâneţe. Există o graniţă între ele? Când încetează un om să mai fie tânăr?

Probabil că atunci când îşi pierde curiozitatea şi interesul pentru anumite lucruri pe care înainte şi le dorea. Adevărul este că nu în fiecare zi suntem bătrâni şi nu în fiecare zi suntem tineri. Ni se întâmplă să uităm că am îmbătrânit. Mie aşa mi se întâmplă, uneori uit.

Deci sunteţi tânără…

Nu tot timpul, nu când trebuie să urc scările. (râde) Deci graniţa e în noi.

Aşadar, sunt tineri care pot fi bătrâni?

Şi eu am avut momente în viaţă când m-am simţit destul de bătrână, fără bucuria de a trăi, fără interes, fără acea curiozitate care îţi dă un sens.

În perioada asta cât aţi stat departe de scenă, nu vi s-a făcut dor să jucaţi?

Ba da, mi-era foarte dor. Mai ales când vedeam un spectacol foarte bun. Dar n-am stat degeaba, am citit lucruri care mi-au plăcut foarte tare, am văzut filme…

Dacă de întoarcem puţin în timp, la momentul acela când v-aţi hotărât că actoria este drumul dumneavoastră, vă mai amintiţi ce anume vă doreaţi? Voiaţi să cuceriţi lumea?

Atunci mi se părea că e lucrul pe care aş putea să-l fac cel mai bine. N-aveam foarte clar lămurit de ce. A existat în primul rând dorinţa. Îmi făcea plăcere să fiu pe scenă şi să conving oamenii, să-i iau cu mine. De fapt, cred că asta înseamnă talent, nu? Să-i convingi şi să-i iei cu tine.

Şi motivaţia s-a schimbat în timp? Acum tot de asta urcaţi pe scenă?

Cred că da. Sigur că acum experienţa mea de viaţă e alta, mijloacele s-au îmbogăţit. Acum am ajuns la lucruri mult mai complicate, pe care uneori reuşesc să le transmit, iar alteori mă chinuiesc să ajung acolo unde îmi doresc. Pur şi simplu, îmi place! Cred în continuare că e lucrul pe care aş putea să-l fac cel mai bine.

Spuneaţi că vă face mare plăcere să fiţi pe scenă, dar că vă e şi frică…

Cumplit. Pretenţiile mele faţă de ceea ce trebuie să fac şi unde vreau să ajung cu un rol au crescut odată cu vârsta. Este o responsabilitate foarte mare. Nu poţi să ieşi pe scenă şi să spui numai vorbe şi să vorbeşti tare. Să dai o poantă sau să mimezi ceva se învaţă foarte uşor. Greu e să trăieşti cu adevărat pe scenă o anumită situaţie şi să reuşeşti să-i impresionezi pe cei din sală. De-asta mi-e teamă. De fapt, sunt o perfecţionistă. Mi-e teamă că nu reuşesc să transmit lucrurile aşa cum mi-aş dori eu să fie transmise. Apoi, mi-e teamă de anumite lucruri, de care se teme, de fapt, orice femeie la vârsta mea, mi-e teamă că n-ar mai trebui să joc, că ar trebui să mă retrag. Deşi, de obicei, eu nu joc Julieta, joc babe nebune (râde). Mă gândesc că 3-4-5 kg în plus se văd pe scenă şi asta îţi dă o anumită greutate în a te mişca. Sunt lucruri pe care le ştie orice femeie de vârsta mea…

Aţi pierdut ceva de la momentul când aţi început să faceţi teatru? S-a risipit ceva din candoare?

Din contră. De altfel, cred că asta se poate păstra. Iar eu am avut norocul să întâlnesc oameni cu care am trăit momente minunate, în turnee unde sigur că era îngrozitor de greu şi frig, şi obositor, şi întuneric. Dar oamenii erau minunaţi şi asta m-a ajutat să-mi păstrez candoarea.

Vorbeaţi de talent. E genetic? L-aţi moştenit de undeva, din familie?

Nu, nu ştiu să fi fost nimeni. Bunica era un om teribil de vioi şi cred că da, ar fi fost o actriţă foarte bună. Iar tata cânta la chitară, dar asta am aflat-o mult mai târziu. Poate că au fost talente, dar n-au fost descoperite.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Au fost diferite locuri în care am crescut. Un copil e fericit oriunde, pentru că nu poate face comparaţie. Toate locurile sunt bune de joacă. Aveam o mamă şi o bunică minunate, care s-au ocupat de mine îndeaproape şi m-au iubit foarte mult şi am avut bucuria şi un dar nesperat de a o avea pe mama până la 90 de ani.

De-a teatrul vă jucaţi?

Făceam tot felul de spectacole la şcoală, aveam o profesoară minunată care se ocupa de noi, cu ea am făcut şi balet, mi-am pus poante de balet şi am avut spectacole la teatrul din localitate, cântam, dansam, recitam. Făceam de toate şi le făceam cu convingerea că suntem cei mai mari artişti. A fost o perioadă foarte benefică, pentru că, eu, fiind un copil timid, mi-a dat curajul să ies pe scenă. Îţi trebuie un curaj teribil să ieşi pe scenă. Asta a spus nepotul meu. Li s-a dat o temă, să vorbească despre bunicul sau bunica şi Mircea a scris despre mine: „Bunica mea e foarte curajoasă când iese pe scenă”.

Bunica dumneavoastră însă vă voia doctoriţă…

Pentru că se gândea că ar fi fost bine să fie un doctor în casă, fiindcă o dureau foarte tare oasele. Dar n-am vrut. Deşi cred că aş fi fost un medic bun…

Despre tatăl dvs spuneţi că aţi aflat mai târziu că el cânta la chitară. E o imagine mai puţin prezentă în timpul copilăriei.

Era război şi tatăl meu a plecat pe front, când mama era însărcinată. Mama s-a dus să nască acasă la bunica, eu m-am născut acolo. Tata a căzut prizonier, a stat 9 ani în Siberia, iar mama n-a mai ştiut nimic despre el. Eu l-am cunoscut de-abia când s-a întors din prizonierat. Acolo tata a învăţat să cânte la chitară… Din cauza războiului, s-au întâmplat foarte multe lucruri triste atunci, dar nu vreau să mai vorbesc despre asta. Însă trebuie să spun că lumea era altfel atunci. Noi eram alţi oameni, aveam o altă educaţie. Mama s-a măritat la 19 ani şi eu la 20 de ani. Dar pe vremea aia o fată la 20 de ani era un copil. Azi e altă planetă… Auzeam zilele trecute, povestea un medic estetician, cum că la 15 ani li se face cadou fetelor un implant cu silicon. La 15 ani eu eram copil-copil. De ce să faci asta? Înseamnă să le anulezi copilăria.

A existat ceva ce v-aţi dorit în copilărie şi n-aţi avut? Poate o jucărie, poate altceva?

Nu! Deşi ştiu că la un moment dat ne-a fost şi foame. Noi ne-am refugiat din Basarabia la Turnu Severin. Şi câteodată nu venea pensia la timp sau era foarte mică şi ştiu că bunica făcea economie. În casa în care ne refugiaserăm, era o plită veche, veche, din pământ, şi bunica făcea cele mai delicioase plăcinte din apă şi din făină şi le cocea pe plită. Şi în casă era o lumină minunată, de la lemnele care ardeau. Iar bunica spunea poveşti. Stăteam toate trei şi mâncam plăcinta asta şi mi se părea absolut minunat. Nu-mi doream nimic altceva. Da, era imediat după război, era foametea. Dar eu n-am simţit lucrul acesta, nu pentru că am fi avut foarte multe, dar pentru că mă bucuram de ce aveam. Ştiu că odată am mâncat numai morcovi o perioadă. Dar n-a fost nicio tragedie, ni se părea normal. Ştiu că mama se ducea mulţi, mulţi km să facă rost de gaz lampant, ca să-mi încălzească mie laptele. Dar totul era cu multă dragoste, pentru că le aveam pe mama şi pe bunica.

Suntem în Ajun de Crăciun. Vă amintiţi ceva din Crăciunurile de atunci?

Uneori mergeam cu colindul. Dar, pentru că eram fetiţă, mama nu voia întotdeauna să mă lase să plec singură de acasă. Bunica era mai curajoasă… Şi ştiu că întotdeauna am avut brăduţ.

Şi cu ce-l împodobeaţi?

La început luaseră mama şi bunica vreo câteva jucării pentru pom. Mai făceam şi în casă. Mama era foarte pricepută. Mi-aduc aminte că aveam un glob, vopsit cu alb înăuntru, care era făcut dintr-un bec. Şi pe el era pictat un morcov. Am avut globul ăla mulţi, mulţi ani. L-am avut toată copilăria. Apoi ţin minte că erau zăpezi mari. Bunica spune că pe mine m-au botezat de Sf. Nicolae şi că erau zăpezi de doi metri şi alunecau pe stradă şi era frig.

Şi cum de nu v-au dat numele Sfântului Nicolae?

Pentru că tata, când a plecat pe front, a spus: „Dacă e fată, se numeşte Maria!”

Există vreun loc de care vă e dor, din perioada aia?

Mi-e dor de Râmnicu Vâlcea. De cum era oraşul pe vremea când eram eu elevă. Mi-e dor de cum era în copilăria mea, când mergeam cu trotineta de sus, de la înger, până la regiment.

Vă amintiți cum era ziua în care ați dat examen la facultatea de teatru? Care e imaginea acelei zile?

Vreo 1500 de oameni adunaţi aici, la Izvor, unde era facultatea pe vremea aia, şi care aşteptau să dea examen. Asta îmi amintesc, o zi luminoasă și tot malul Dâmboviței plin de candidați.

Care e cea mai frumoasă lecție de teatru pe care ați primit-o vreodată?

Toată viața mea a fost o lecție de teatru. Dar a doua mare școală de teatru pe care am trăit-o și, din fericire, m-am bucurat din plin de școala asta, a fost Lucian Pintilie. Dar ca să înțelegeți de ce a fost o școală de teatru, ar fi trebuit să vedeți „Revizorul”. Ca să vedeți ce înseamnă un spectacol făcut de un regizor genial. Din păcate s-a jucat doar de trei ori, dar cine l-a văzut a fost marcat. De-asta e un regret imens că nu s-au filmat spectacolele. Pentru că atunci erau spectacole senzaționale, acte de cultură autentice.

Simt un regret în tonul dumneavoastră. Acum nu mai sunt?

Foarte rar. Pentru că lumea e alta, pentru că s-au schimbat criteriile și valorile.

Legat de această perioadă comunistă în care dvs aţi jucat mult, roluri extraordinare. Care au fost frustrările cele mai mari? Ce durea cel mai tare?

Durea faptul că nu aveai acces la informație. Că nu puteai comunica. Faptul că după ’90 au putut veni să lucreze marii regizori, Andrei Șerban, Radu Penciulescu, David Esrig, a fost teribil de important. Mizeriile celelalte aproape că nici nu mai contează: frigul, cozile, lumina stinsă. Toată lumea vorbeşte azi de frigul de atunci. Da, jucam în frig, se aplauda cu mănuși, prima dată nici n-am știut ce era zgomotul ăla înfundat. Dar asta chiar nici nu mai conta la un moment dat. Sălile erau arhipline și la matineu, și seara, iar asta era extraordinar. Casele de cultură pe unde mergeam în turneu erau arhipline. Nici nu mai avea importanță că după aia te duceai într-un vagon neîncălzit, că rămâneai înzăpezit undeva în Bărăgan, în viscol, pentru că se oprea trenul. Eram cu oameni extraordinari şi am amintiri minunate din turnee. Mi-aduc aminte odată, la Galați, într-un turneu, a trebuit să ajungem de la hotelul unde eram cazați, la marginea orașului, până la teatru. Troleibuzul era arhiplin și ne-am agățat și noi – eram cu Radu Beligan, Mișu Fotino şi Gheorghe Dinică. Și Dinică a rămas pe scară, cu o doamnă și încă doi bărbați, agățați așa, de bara aia de metal, prin viscol. Eu auzeam ce vorbeau, pentru că ușa era deschisă, se mergea pe scări. Și ei răcneau în viscol. Doamna care era agățată lângă Dinică îi striga: „V-am văzut aseară”. Și el zice: „La ce restaurant?”. „V-am văzut la televizor, în „Lumină la etajul 12”. „Dar dvs la ce etaj?”, o întreabă el. „La 7”. „Ei, asta e…”. O discuție absurdă, într-un ger cumplit, pe scara unui troleibuz. Scenă de Tarkovski…

Ați fi vrut să trăiți în alt timp?

Nu! Sunt foarte mulțumită cu ce-am trăit. Nu ştiu cum s-o spun altfel, decât că au fost vremuri interesante… Poate că vom mai trăi și alte vieți, dar eu sunt mulțumită de asta. Nu regret nimic din ce-am trăit.

Spuneți că n-aveți niciun regret. Totuşi, ați șterge vreun episod din viață, dacă ați putea?

Nu. Mi se pare că totul a avut un sens și că tot ce am trăit m-a făcut ceea ce sunt în clipa asta. Nu e perfecțiunea de pe lume, dar mi-a plăcut tot ce mi-a scos Dumnezeu în cale.

Se înțelege că sunteți fericită. Care este, deci, reţeta fericirii?

Fericirea mea e formată din lucruri foarte mici și foarte normale. În clipa de față mă bucur imens că afară e soare și că mai avem încă zile frumoase de decembrie. Îmi face plăcere să vorbesc cu un om bun și cald și pe care-l simt sincer. Mă bucur foarte tare când îmi văd nepotul. Mă bucur când îmi văd băiatul. Mă bucură că nu sunt singură. Și, mai ales, mă bucură foarte tare când se întâmplă să-mi iasă câte un spectacol bun. Sau ceea ce înțeleg eu prin „bun”.

Și ce înțelegeți?

Dacă, mâine, la aplauze, am să zâmbesc înseamnă că a fost bine. Dacă stau cu capul în jos înseamnă că n-a fost bine.

Spuneți că sunteți bucuroasă că nu sunteți singură. Vă întreb atât, azi, după atâția ani, vă amintiți ce ați gândit când l-ați văzut prima dată pe domnul Victor Rebengiuc?

Prima dată l-am văzut pe scenă și m-am gândit: „Uite ce actor bun!” Juca Orlando, iar eu eram studentă în anul I.

Dacă ați putea să vă întâlniți față în față cu Dumnezeu, ce l-ați întreba?

Nu l-aș întreba nimic, pentru că aș simți cât de tare mă iubește și nu mai e nevoie de nimic altceva. Cred că Dumnezeu e cineva care te înțelege și te iubește așa cum ești. Cred că e în noi și acolo ne întâlnim cu El.