Scriu acest prim articol pentru o nouă revistă de teatru într-un moment pe care l-aș numi drept unul „de interval”. Acela în care artiștii au revenit „la muncă”, au reînceput repetițiile și așteaptă noile lor reîntâlniri cu publicul. Perioadă în care au loc ceea ce, în limbaj specific, se cheamă „finale” ori „șnururi”, dar și o vreme în care nervii directoriali sunt întinși la maximum.
Tot în aceste zile se definitivează programele primelor festivaluri ale toamnei. Festivaluri care, trebuie să admitem, nu sunt deloc puține, chiar dacă a le ține seamănă în foarte multe locuri din țară cu acte de eroism.
Și uite așa am ajuns, în fine, la adevărata temă a comentariului meu de astăzi. La festivaluri. Și la pentru cine sunt cu adevărat făcute ele. Nu, nu voi relua aceleași vechi cuvinte și sintagme de genul „public plătitor” ori „așteptările comunității” care susțin prin taxele și impozitele lor cutare instituție de spectacole. Și ale căror gusturi și așteptări se impun satisfăcute în regim de maximă prioritate. Vorbe, vorbe, vorbe, vorba lui Hamlet. Voi fi direct și antipatic și voi spune adevărul că tot mai adesea am impresia că avem de-a face cu festivaluri astfel gândite, încât să dea bine numeric în rapoartele de evaluare anuală ale managerilor.
Mai concret și mai exact. Se creează impresia de onorabilitate. Se numește un selecționer căruia, spre a i se sublinia rolul și importanța, i se spune pompos „selecționer unic”. Însă a cărui unicitate începe și se oprește aici. Căci lista definitivă a participanților, a teatrelor și spectacolelor invitate se stabilește și definitivează în birourile directoriale. Unde se ține cont de „achitarea datoriilor”. Adică, dacă am fost noi și Teatrul nostru la festivalul Teatrului cutare, musai să vină și ei la noi. Doar acestea sunt regulile ospeției. Fiindcă altminteri anul viitor nu ne mai cheamă, ne-am lins pe bot de invitație și uite așa va scădea numărul de pagini dedicate succeselor și împlinirilor din mai sus amintitele rapoarte de activitate.
Nu, nu contează că un anume spectacol nu corespunde criteriilor de eligibilitate. Ce mai importă că un pretins spectacol de teatru scurt a ajuns să dureze chiar și două ore, că în festivalurile cu declarată intenție de experiment vetustul e la el acasă, că locul comediilor e luat de tragedii în lege, că vedem livrate sub eticheta de „trufandale” montări care au avut premiera în urmă cu cel puțin cinci ani? Nu contează nici calitatea, nici faptul că încă de acum două sau trei ediții Teatrul cutare a lăsat comunității o impresie proastă și mai nimeni nu va mai voi să cumpere la reprezentația lui bilete.
Și nu contează nici că rețeaua de festivaluri s-a transformat într-un nou și, desigur, falimentar CAER.
