Cât de absurd e totul; lipsit de logică şi bun-simţ ar sintetiza scurt definiţia de dicţionar a termenului. Şi chiar atunci când mai totul în jur pare că are carenţe serioase ale acestor calităţi, nu la atât se reduce… absurdul. De multe ori avem sentimentul că trăim experienţe pe care le catalogăm a fi aşa. Absurde. Pare că nu e veridic ce ni se întâmplă, că nu prea are sens. Atunci când păţim ceva ce nu e conform cu obişnuinţele noastre, ce ne scoate din zona de confort, poate, ce intră în conflict cu ceea ce considerăm a fi normal ne lovim fruntea cu palma şi concluzionm rapid: dar e absurd!
Şi de cele mai multe ori, din ce în ce mai des aşa şi e. Parcă fantezia expresionistă şi suprarealistă a lui Kafka e depăşită de formele coşmareşti ale unui prezent cu poveşti din viaţa reală şi mai şi decât îşi putea imagina scriitorul ceh acum vreo sută de ani. Parcă şi dicteele automate aveau o oarecare noimă plastică şi în beția lor de cuvinte creau lumi posibile. Parcă şi Ionesco a avut, totuşi, limite când inventa dialogul surzilor din piesele sale integrate unui moment al genului dramatic intitulat teatrul absurdului. Parcă fantezia creatoare a păstrat norme morale, totuşi, pentru aceste întâmplări cu legi ale unei logici greu de cuprins şi acceptat a fi posibile.
Absurdul de azi şi-a pierdut din farmecul acelor timpuri în care se regăsea doar în imaginaţia debordantă, aburită de licori şi cine ştie ce alte adjuvante ale creativităţii de acum un secol. Absurditatea unor întâmplări cotidiene din cel de-al doilea deceniu al secolului XXI ţine mai mult de înţelesul etimologic al termenului. Dată fiind legătură semantică pe care ab surdus-ul latin o are cu susurratio, pe care lipsa de ritm denotată de expresie o are cu şoapta, putem prelungi această conexiune lingvistică la o surzenie socială datorată volumului prea mare de şoapte care ne sunt murmurate din toate părţile. E absurd ceea ce trăim, pentru că un şuvoi constant de murmure cacofonice ne-a devenit realitate. Nu mai putem auzi bine, nu mai putem gândi în linişte, pentru că în mod constant atenţia ne e cerută de alte şi alte informaţii; cele mai multe perfect irelevante.
Percepem a ne fi absurde vieţile pentru că ni s-au dezacordat urechile. Ritmul nostru interior nu mai poate fi reconciliat cu haosul dizarmonic. Adaptarea la noile cerinţe trebuie făcută din goana unui supersonic. Nimeni nu mai are răbdare nici să înţelegi, nici să te înţeleagă. Accepţi, bine. Ai dubii, cauţi motive pertinente pentru care să poţi fi sau nu de acord, te codeşti, analizezi, ai nevoie de răstimp de gândire, ai pierdut nu doar trenul vieţii cu tot şine şi gară. Eşti rămas de unul singur într-un pustiu social. Nu mai ai şansa unui al doilea bilet. Dar e absurd!
Este într-adevăr absurd să ni se pretindă să credem şi să cerceăm doar anumite informaţii livrate pentru a susţine una şi aceeaşi teză. Spiritul critic e atrofiat şi pus la colţ, în mod absurd, evident. Nuanţele de tot felul devin păcate capitale şi nicio prezumţie de nevinovăţie, oricât de legală, nu te apără de violenţa hulpavă a frustrărilor metamorfozate ca nişte gândaci în drepturi şi libertăţi zbierate dement. Buna-cuviinţă e luată drept prostie şi taxată ca atare. Şoapta emotivă, oricât de legitimă şi logică ar mai fi ea, e strivită de tonurile stridente ale siguranţei de sine oarbe. E absurd ca evidenţele să devină crime de care nici nu te ştiai că eşti vinovat. Nu mai e timp pentru explicaţii, pentru ascultare. E vremea vorbelor multe, multe multe şi a verdictelor. Şi e, într-adevăr, absurd.
E acel absurd în care nu doar nu ne ascultăm, dar nici măcar nu ne mai vorbim. Nu mai vorbim unul cu altul. Vorbim la modul general. Nici măcar pentru noi înşine. Suntem datori să spunem ceva, suntem datori să aderăm la ceva, să declarăm. Totul e o declaraţie. Niciun gest, niciun cuvânt nu mai poate fi doar spus. Ne adresăm neantului şi suntem convinşi că avem dreptate, fără să avem nevoie de nicio confirmare sau motivaţie. Ştim. Şi atât. Şi e absurd.
Absurdul a devenit foarte trist. Nu mai are nicio fantezie, niciun haz, nicio duioşie. Nu ne mai stârneşte nici curiozitatea, nici compasiunea. E o stare de fapt unanimă, în care surzii nu mai fac efortul de a se înţelege, dar nu obosesc să afirme orice. Surzii vor vorbi în pustiu până vor deveni şi muţi. Şi atunci violenţa se va muta în alt simţ şi ne vom mirosi cu agresivitate şi ne vom gusta fricile şi ne vom pipăi pentru a mima că mai simţim ceva. E multă gălăgie absurdă acum. Va veni şi liniştea la un moment dat. Şi abia atunci absurdul va fi cu adevărat deplin.