De când viaţa ne-a devenit palpitantă şi agitată, arta se tot reinventează pentru a-şi găsi un nou rost. Viaţa bate filmul prin K.O., nu doar la puncte, iar teatrul trebuie să ţină lumii oglinda în faţă şi încă două-trei lupe şi, dacă se poate, şi un microscop. În ritmul în crescendo pe care îl grăbim cu câte încă un tempo pe zi ce trece, arta trebuie să ţină pasul. Poveştile simple plictisesc repede şi, dacă nu cumva apar pitici, dragoni sau super-eroi suntem greu de convins să urmărim ce se întâmplă pe scenă sau de pe ecran fără să ne controlăm News feed-ul. Răbdarea ni s-a tocit şi suntem tot mai greu de impresionat. Le-am cam văzut pe toate şi avem o mulţime de opţiuni care se bat pe timpul nostru. Arta spectaculară chiar trebuie să ne dea motive serioase dacă vrea să rămânem în sălile ei întunecoase.

Arta cinematografică şi-a găsit noile cârlige care să convingă să dăm banii şi pe bilet şi pe punga de pop-corn şi pe paharul gigant de Coca-cola. Efectele speciale şi ecranele din care ies tot mai realist cozile dragonilor şi laserele ţintite realist spre noi din pieptul costumelor sofisticate sunt noutatea pentru care umplem sala I-maxurilor la premiere. Presărat printre multe încântări ale retinei găsim câte un colţişor de mesaj bine anvelopat printre culori şi CGI ca un fel de Easter egg aducător de satisfacţii pentru cei care se încăpăţânează să îl caute.

Quentin Tarantino este unul dintre artiştii autentici care îşi rămâne fidel. Între super-mega-hecta-producţiile cu bling-bling-uri de ultimă generaţie, el îşi vede de pasiunea lui pentru western-uri şi ne povesteşte nostalgic despre un timp de nu foarte de demult, când pistoalele şi pălăriile cu boruri largi făceau furori printre spectatori. Cel mai recent film al său, „Once upon a time… in Hollywood” este un tribut adus artei cinematografice şi forţei de care aceasta a uitat că e capabilă: rescrierea adevărului istoric.

Fanii filmelor-cult semnate Quentin Tarantino se prea poate să rămână dezamăgiţi. Băile absurde de sânge sunt reduse la o singură scenă abia în ultimul sfert de oră al celor 100 de minute, umorul e la fel de inteligent, dar mult mai subtil şi împachetat în inside jokes, dialogurile nu mai au aceeaşi strălucire, iar ritmul per ansamblu pur şi simplu se târăşte pentru cât de grăbiţi suntem cu toţii, oricât de fani. Dar, dacă suntem dispuşi să ne călcăm pe suflet şi să acceptăm că „Once upon a time… in Hollywood” nu seamănă nici cu „Pulp fiction”, nici cu „Kill Bill”, nici cu „Inglorious bastards” şi îi dăm şansa de a avea răbdare cu el, vom descoperi un Tarantino matur, puţin trist, nostalgic, amar, ironic şi consistent. Atmosfera pe care o construieşte din detaliile cel mai bine puse la punct este fidelă perioadei pe care o povesteşte. Ritmul nu poate fi cel al prezentului nostru bezmetic, ci rămâne ancorat în aerul rarefiat al sfârşitului anilor 60’, ai unei Americi care încă nu cunoscuse Woodstock-ul, dar care îl pregătea. Un aer flower-power, combinat cu apusul anilor de glorie ai erei westernurilor şi cu puţină decadenţă hollywoodiană pluteşte leneş pe ecran în cadre lungi, pauze, reacţii, planuri-detaliu, dialoguri purtate pe-ndelete, timp de aproape trei ore care ni se par lungi.

Sentimentul per-ansamblu este destul de contradictoriu. Pe de-o parte există scene savuroase precum visul-treaz al unui cascador cam ratat (Brad Pitt) care îşi închipuie cum l-ar snopi în bătaie pe un Bruce Lee gargaragiu sau conversaţia savuroasă, pradoxal comică, dintre un actor aproape ratat (Leonardo Di Caprio) şi partenera lui de scenă de doar 6-7 ani care îi vorbeşte profesionist despre method acting şi cum datoria actorului e să îşi facă treaba cât de bine este el capabil, iar pe de cealaltă rămâne sentimentul de frână de mână trasă şi acţiune care bate pasul pe loc.

Marele merit al filmului este, însă, twistul final. „Once upon a time… in Hollywood” este un film pentru care e recomandată o documentare anterioară. Un minim de citire în diagonală a cazului Sharon Tate şi câteva spoilere despre „Familia Manson” leagă tot parcursul şi oferă un orizont de aşteptare mult mai bine valabil decât un ochi perfect inocent. Pagina nu trebuie să fie albă de tot. Câteva cuvinte cheie sunt necesare pentru a decoda ce a vrut să spună autorul. Iar autorul a vrut să spună că arta, aşa comercială şi hollywoodiană cum e, are cumva datoria morală a unui happy ending salvator. În film e necesar să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi, tocmai pentru că in real life devine din ce în ce mai hilară această posibilitate. Ficţiunea îşi permite luxul de a fi optimistă. În film există eroi, chiar dacă puţin băuţi şi drogaţi. În film totul e bine când se termină cu bine. La patruzeci de ani de la o crimă care a zguduit o generaţie, Tarantino aduce tributul său cinematografiei cu un final la care răsuflăm uşuraţi. Şi parcă o clipă credem că s-a schimbat istoria. Asta e forţa uitată a artei. Acest make-believe cathartic pe care îl trecem la index în grabă, dar de care încă mai avem nevoie.

„Once upon a time… in Hollywood” nu este capodopera lui Tarantino. Nu trebuie diminuate, însă, reuşitele celor doi protagonişti şi nici mesajul conţinut de acest film care încearcă marea cu degetul şi se încăpăţânează să încerce să ne încetinească din vria noastră contemporană măcar aproape trei ore. „The end”.