Am avut zilele trecute curiozitatea de a verifica în dexonline sensurile atestate ale cuvântului repertoriu. Computerul și internetul mi-au indicat nu mai puțin de 19 definiții. Majoritatea puneau semnul egalității între repertoriu și repertoar și mă lămureau că repertoriul ar fi un registru în care se trec într-o ordine anume titluri sau nume. Printre ele și nume de persoane, desigur.

Doar către sfârșit am dat și despre definiția în conformitate cu care repertoriul ar fi „lista pieselor care se joacă la un teatru sau se cântă la concerte”.

Desigur, nu m-am așteptat ca respectivul dexonline să mă lumineze și pe ce criterii anume se întocmește respectiva lista. În schimb, nu am putut să nu fiu frapat de faptul că, cel mai adesea, pe plaiurile mioritice, repertoriul a mult prea multor teatre se întocmește ca și cum sensurile cuvântului în cauză s-ar contamina și că, astfel, ceea ce ar trebui să însemne rezultatul unui program, al unei gândiri coerente, care să țină mai puțin cont de conjuncturi, cât mai degrabă să probeze existența unei viziuni ajunge să se confunde cu un registru, cu acela conținut de agenda din telefonul mobil al directorului. Nu doar al managerului, ci și al directorului artistic.

Nu se mai pornește de la titluri, de la texte, de la ceea ce așteaptă publicul sau, mă rog, publicurile. Puțin contează și așteptările, și posibilitățile trupei. În pofida faptului, adesea fatal, în conformitate cu care cum, necum, aceasta este situația teatrelor din România, cele mai multe dintre ele având ceea ce se cheamă trupe fixe, adică actori pe viață bătuți în cuie în scheme și cărora trebuie să le dai să joace, să-i încerci, provoci, înainte de a-i declara inutilizabili și a-i lăsa doar să se ducă lună de lună la bancomat.

Ce se întâmplă cel mai frecvent în mult prea multe teatre din România? Directorul și cei apropiați lui își deschid frumușel agenda telefonică, se întreabă „ce avem noi aici?”, dau peste o serie de nume și încep să sune voinicește. Ia să vedem! Oare nu o fi liber Radu Afrim? Dar Bocsárdi László? Nu cumva le-a mai rămas un gol în contracte lui Vlad Cristache sau lui Alexandru Mâzgăreanu? Nu ar vrea să vină la noi Tompa, Măniuțiu, Frunză, Dabija, Massaci, Goga, Juncu? Nu de alta, dar un spectacol regizat de ei ne acordă un certificat de onorabilitate și, în plus, ne-ar putea da și șansa unei selecționări la viitoarea ediție a Festivalului Național de Teatru. Iar dacă se întâmplă ca măcar unul dintre numele menționate mai sus – cu titlu de exemplu, firește, și fără nici cea mai mică rea intenție – să poată veni la o adică, toate bune și frumoase. Atâta doar că nimeni, niciunul dintre cei însărcinați cu diriguitul Teatrului nu pronunță un nume. Adevăratul nume. Titlul unei piese. Conversația se încheie cu amabila fraza „Faceți dumneavoastră câteva propuneri!” Cel mai frecvent câteva, în realitate, înseamnă una.

Desigur, profesioniștii adevărați (iar regizorii pe care i-am citat în paragrafele anterioare ale acestui comentariu fac parte din această categorie) își țin cuvântul. Vin, văd cum se prezintă trupa, îi diagnostichează starea, lipsurile. Spun de ce sau de cine ar mai avea nevoie sau, pur și simplu, mărturisesc că nu se poate și că ei nu se dedau la compromisuri. Se mai întâmplă însă și excepții. Dar nu e treaba acestor regizori să bage de seamă că în aceeași stagiune ar urma să aibă premiera, de pildă, și Revizorul, și Livada de vișini, și Billy șchiopul, și Regina frumuseții din Leanane, adică texte din aceeași zonă dramaturgică.

Diversitatea, răspunsul la mai multe așteptări și gusturi țin de fișa posturilor directorilor. Soluția pentru aceasta se află în cu totul altă parte decât în agenda telefonului mobil. Chiar dacă acesta este ultimul răcnet.